Randunica si cioara

Intr-o zi de toamna, destul de friguroasa deja, undeva intr-un copac din parcul nostru, un pui de randunica se odihnea pe o crenguta, la soare, intr-o atmosfera suficient de racoroasa datorita anotimpului care nu intarzia sa isi arate adevarata fata. Era obosit puiul. Antrenamentul de zbor tocmai luase sfarsit si nu isi dorea altceva decat un somn bun desi era doar amiaza.

Deasupra padurii zbura un stol galagios de ciori. Urlau una la alta de parca nu era altceva de facut in ziua respectiva decat sa te distrezi. Una din ele, vazu de departe randunica singura si astfel indrazni cu tupeu sa se apropie.

Cioara a spus:
– Vad ca te pregatesti pentru un drum lung. Incotro zbori?

Randunica i-a raspuns:
– Nu stiu sigur unde este exact locul, dar se face din ce in ce mai frig aici. S-ar putea sa inghet. Stiu sigur ca zbor spre o tara mai calda!

Cioara raspunse ironic:
– Te-ai nascut abia acum cateva luni; cum stii ca exista o tara mai calda in care sa te adapostesti in timp ce este frig?

– Cel ce mi-a pus in inima aceasta dorinta mai calda nu poate sa ma insele, plus de asta, mi-a spus mama mea ca este asa! replica biata randunica.

– Vai de capul tau randunica naiva si proasta, raspunse rautacios cioara. Tu crezi ca tot ce zboara se mananca? dupa care isi lua zborul razand in hohote.

Tocmai ramasa singura, in mintea randunicii se nascu indoiala:
– Daca nu exista o tara mai calda?

Nici nu isi terminase bine gandul, cand din nou aceeasi silueta umbroasa se apropie de ea. Parca speriata cu o intristare accelerata deja, isi ridica repede privirea…. ERA MAMA.
– Mamaaa, striga ea aproape lacrimand.

– Ce s-a intamplat scumpo? raspunse cald mama.

– Mama, e adevarat ca nu exista o tara mai calda si mai frumoasa ca aceasta?

– Nu draga mea, ea exista.
Mama se vedea ca stie sigur.

– Dar de unde stii cu certitudine? striga puiul plangand cu deznadejde.

– Am fost acolo, puiul meu, nu mai plange.

– Te iubesc mama!

– Si eu draga mea. Ce spui? Mai exersam putin zborul?

– Da, raspunse puiul cu un entuziasm proaspat.

Vezi video:
https://www.youtube.com/watch?v=Jz9hv5APbYs&t=1s

Calea spre cer in 1000 de ilustratii, editura Agape, 1998.
Ilustratia nr. 7

„Sonata Clar de Luna” (Moonlight Sonata) – Beethoven

   Beethoven traia una din zilele triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat. Putea sa auda doar folosind un fel de trombon (palnie) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa le citeasca de pe buze. A fost trezit din descurajare prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven si care ii spuse aproape strigand: „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna.” Pofta de viata i-a revenit si a compus una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”. In tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar ai principelui, protectorul sau. Trebuie sa asculti aceasta piesa din nou, il vei percepe altfel acordurile.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.

Sinuciderile de la Dachau

   La Dachau, lagarul de concentrare nazist, au inceput sa se inregistreze un numar foarte crescut de sinucideri. Unul din prizonierii mai vechi si-a dat seama ca oamenii o faceau din cauza lipsei de speranta. El a raspandit zvonul ca armata rusa este foarte aproape si ca in curand vor fi eliberati. Ca urmare, sinuciderile au incetat si o atmosfera de optimism si entuziasm a cuprins intreg lagarul. Sesizand aceasta, ofiterii au urmarit sa vada care este cauza. In cele din urma au inteles optimismul prizonierilor si au dezmintit apropierea rusilor declarandu-l un zvon fals. Odata cu aceasta, sinuciderile au reaparut sub un numar si mai mare.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.

Copilasul si albina

   Intr-un parc, pe o banca, statea un baietel nelinistit si agitat. Rosu la fata si plin de suferinta, strangea cu mainile tremurande de banca pe care era asezat, luptandu-se cu sine ca sa ramana pe ea. Un trecator il intreba curios:

   – Ce faci baiete? De ce te agiti asa?

   – M-am asezat pe o albina, raspunse baietelul.

   – Si de ce atunci, nu te ridici de pe banca? spuse trecatorul si mai curios.

   – Pentru ca eu cred ca suferinta care i-o produc eu albinei, este mai mare decat cea pe care mi-o face ea mie! spuse razbunator baietelul.

Predicator anonim