Intr-o dimineata, undeva pe la ora 8, mama trase perdele de la camera baiatului ei inundand camera de lumina.

– Trezeste-te! spuse mama baiatului inca adormit in pat.

– Ce motive am sa ma trezesc? intreba morocanos baiatul.

– E duminica dimineata! spuse mama cu convingere.

– Nu-i suficient, spuse baiatul. Mai da-mi un motiv!

– Trebuie sa mergem la biserica, raspunse inapoi mama.

– Nu-i suficient! Mai da-mi un motiv! insista baiatul.

– Esti pastorul bisericii!

Predicator anonim.


   Beethoven traia una din zilele triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat. Putea sa auda doar folosind un fel de trombon (palnie) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa le citeasca de pe buze. A fost trezit din descurajare prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven si care ii spuse aproape strigand: „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna.” Pofta de viata i-a revenit si a compus una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”. In tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar ai principelui, protectorul sau. Trebuie sa asculti aceasta piesa din nou, il vei percepe altfel acordurile.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.


   In Cimislia, Republica Moldova, traia o femeie cunoscuta ca fiind foarte serioasa. Avea o vaca ce dadea lapte bun si multi oameni veneau sa cumpere lapte de la ea. Cu toate acestea, fara stirea lor, ea adauga de fiecare data putina apa in lapte, ca sa-l inmulteasca.

   Dupa cativa ani a inceput sa il caute pe Hristos si a inteles ca gestul ei nu se potriveste cu invatatura Scripturii. Asa ca a incetat sa mai puna apa in lapte. Oamenii gustau laptele care acum devenise si mai bun si o intrebau:

   – De unde il ai? Ai schimbat vaca?

   – Nu, raspunse femeia.

   – Atunci probabil ai schimbat pasunea.

   – Nu, n-am schimbat nici pasunea.

   – Atunci, cum se face ca laptele tau a devenit si mai bun?

   – Am schimbat inima, raspunse femeia.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.


   La Dachau, lagarul de concentrare nazist, au inceput sa se inregistreze un numar foarte crescut de sinucideri. Unul din prizonierii mai vechi si-a dat seama ca oamenii o faceau din cauza lipsei de speranta. El a raspandit zvonul ca armata rusa este foarte aproape si ca in curand vor fi eliberati. Ca urmare, sinuciderile au incetat si o atmosfera de optimism si entuziasm a cuprins intreg lagarul. Sesizand aceasta, ofiterii au urmarit sa vada care este cauza. In cele din urma au inteles optimismul prizonierilor si au dezmintit apropierea rusilor declarandu-l un zvon fals. Odata cu aceasta, sinuciderile au reaparut sub un numar si mai mare.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.


   Intr-o zi, o gaina tantosa si o gasca grasa mergeau de-a lungul unei strazi. Au vazut niste copii saraci care aratau de parca n-ar mai fi mancat de zile intregi. Miscata de compasiune, gaina a spus:

   – Am o idee! Hai sa oferim acestor copii un mic dejun copios: sunca si oua! Eu ma ofer sa dau ouale…

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.


   Era ziua interviului pentru un nou loc de munca.

   La intorcerea acasa, sotia il intreba pe sot:

   – Cum a fost la interviu?

   – Ca la Biserica, raspunse sotul.

   – Cum adica ca la Biserica? ramase uimita sotia.

   – Pai, atunci cand mi-au pus ei intrebari, eu mi-am facut cruce. Iar atunci cand am raspuns, si-au facut ei cruce.

Predicator anonim


   Intr-un parc, pe o banca, statea un baietel nelinistit si agitat. Rosu la fata si plin de suferinta, strangea cu mainile tremurande de banca pe care era asezat, luptandu-se cu sine ca sa ramana pe ea. Un trecator il intreba curios:

   – Ce faci baiete? De ce te agiti asa?

   – M-am asezat pe o albina, raspunse baietelul.

   – Si de ce atunci, nu te ridici de pe banca? spuse trecatorul si mai curios.

   – Pentru ca eu cred ca suferinta care i-o produc eu albinei, este mai mare decat cea pe care mi-o face ea mie! spuse razbunator baietelul.

Predicator anonim


   Rafael picta faimoasele sale fresce la Vatican, cand doi cardinali s-au oprit sa se uite si sa-si spuna parerea:

   – Fata apostolului Pavel este prea rosie, a spus unul.

   Rafael i-a raspuns:

   – S-a inrosit cand a vazut in mainile cui a cazut Biserica.

Criza Integritatii, Warren W. Wiersbe, ed. Stephanus, 1988


   La un servici normal de predicare, un pastor musafir bisericii, predica cu infocare la care Biserica raspundea undeva aproape de ora 12.00 in aceeasi masura: „Amin! Amin!”. Inteles gresit acest „amin” de catre predicator, el a contintuat sa predice si mai infocat. Dupa un timp cand isi ridica privirea nu mai era nimeni in sala decat un singur frate. Uimit de aceasta disparitie a audientei, predicatorul il intreba pe acest ultim frate:

   – Unde au plecat fratii?

   – Pai e trecut de ora 12.00 fix, raspunse fratele din banca.

   – Si dumneavoastra de ce nu ati plecat?

   – Pentru ca am de facut un anunt! spuse responsabil fratele.

Anonim


   Un barbat negru, sot si tata al unui copil, mergea in fiecare zi la lac si pescuia nu mai mult de 3 pesti, dupa care pleca linistit acasa.

   Cineva remarca acest obicei si mod de viata, la care, il intreba:

   – De ce pescuiesti 3 pesti si nu 6?

   – Pentru ca unul este pentru sotia mea, unul pentru copilul meu si unul pentru mine, raspunse barbatul. De ce as pescui 6?

   – Pai 3 ii duci la familie, iar ceilalti 3 ii vinzi. Iar cu banii stransi, incet incet, iti poti lua o barca, spuse convins observatorul.

   – Bun! Si, ce fac dupa aceea? intreba nelamurit omul.

   – Pai dupa ce iti iei o barca vei putea prinde cu navodul si vei castiga si mai multi bani, iar apoi, incet incet, deschizi o fabrica de conserve de peste unde altii vor lucra pentru tine, iar tu vei putea sta doar la pescuit, linistit.

   – Dar ce crezi, tu, ca fac acum? veni raspunsul pescarul.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010.


   Emmanuel Ninger a fost un artist tare talentat. Obisnuia sa isi cumpere cele necesare de la un magazin al carui patron il cunostea bine. Intr-una din zile, domnul Ninger si-a platit cumparaturile cu o bancnota de 20$. Patronul magazinului i-a acceptat banii si i-a pus in sertarul casei de marcat. Totusi acesta a remarcat ca s-a murdarit pe degete de cerneala. A devenit suspicios si a anuntat politia.

   Politistii au obtinut un mandat de perchezitie a casei lui Emmanuel Ninger. In podul acestuia au gasit instrumente de reproducere a bancnotei de 20$. Au gasit si trei portrete pictate de domnul Ninger. Erau deosebite. De fapt, daca stai sa te gandesti, trebuia sa aiba talent ca sa poata reproduce bancnotele. A reusit sa pacaleasaca o multime de persoane pana in ziua ghinionista.

   Dupa arestarea sa, cele trei tablouri s-au vandut la o licitatie publica cu 5000$ fiecare. O suma mare pentru vremea aceea. Culmea e ca practic i-a luat aproximativ aceeasi perioada de timp pentru a picta boncnota de 20$ cat i-a fost necesar pentru pictarea unui tablou de 5000$.

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010


   Intr-un mic orasel traia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celalalt isi castiga existenta vanzand sandale. Aceasta femeie era mai mereu trista. Vazand-o mereu in aceasta stare de tristete, un om a intrebat-o:

   – Ce te supara femeie? Ce necaz iti chinuie sufletul?

   Femeia ii raspunse:

   – Vezi dumneata, acum ploua. Din cauza vremii feciorul care vinde sandale are de suferit. Cum sa nu fiu necajita?

   Peste cateva zile aparu si soarele dar mai putin in inima femeii caci ea tot trista si abatuta era. Nedumerit acum, omul o intreba din nou:

   Acum e soare, nu asta asteptai? De ce esti in continuare suparata?

   – Ooo, vezi dumneata, celalalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpara umbrele pe vremea asta insorita?

Vine indubitabil, Sola Scriptura 2010


   Un om foarte bogat avea un bazin cu doi rechini care, bineinteles, devorau tot ceea ce stapanul le oferea ca hrana.

   Intr-o zi, acest om, a dat o petrecere mare la care, la un moment potrivit, a spus:

   – Care dintre voi are curajul sa sara in apa si sa treaca acest bazin inot, va primi jumatate din avutia mea sau mana fiicei mele!

   Nici nu a terminat bine de spus provocarea ca cineva a si sarit in apa, a inotat glontz pana in capatul celalalt al bazinului si s-a si intors teafar in fata stapanului. Intrebarea a venit neintarziat:

   – Spune-mi, te rog, ce doresti? Jumatate din avutia mea?

   – Nu, a fost raspunsul inotatorului.

   – Atunci inseamna ca vrei mana fiicei mele! exclama stapanul.

   – Nu, raspunse din nou inotatorul.

   – Atunci ce vrei? intreba nedumerit stapanul.

   – Sa stiu cine m-a impins in apa! spuse suparat inotatorul.

Predicator anonim.


   Horatio Spafford, casatorit cu Anna, au fost oameni cu frica de Dumnezeu. Fiind un excelent avocat, Horatio a devenit un om prosper si a reusit sa faca puternice investitii in Chicago. Mai mult, sotia lui Anna i-a oferit 4 fetite si 1 baiat. Timp de 10 ani Horatio si Anna au fost fericiti.

   In 1870, baietelul lor s-a imbolnavit de scarlatina si a murit la varsta de numai 4 ani. La numai un an dupa aceasta grea incercare, in ziua de 8 octombrie 1871, a izbucnit unul dintre cele mai mari incendii ale secolului 19, adica Marele Incendiu din Chicago. Din nefericire, toate birourile lui Horatio, biblioteca sa valoroasa si toate economiile de o viata au fost distruse in numai 24 de ore.

   Doi ani mai tarziu, in noiembrie 1973, Horatio si Anna au trecut prin cea mai cumplita incercare a vietii lor. El s-a gândit că ar fi bine să meargă cu Anna şi copiii în Anglia, mai ales că auzise că marele evanghelist Moody va predica acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Cu foarte puţin timp înainte de îmbarcare, Horatio a primit vestea că trebuie să mai rămână în Chicago pentru că apăruse o ofertă a unui domn respectabil care dorea să cumpere unul dintre terenurile în care Horatio investise înainte de Marele Incendiu. Horatio nu a vrut ca vacanţa familiei sale să fie perturbată şi a rugat-o pe Anna şi pe cele patru fiice să ia vaporul Ville de Havre, din portul New York, promiţându-le că va veni şi el în Anglia peste câteva zile. După nouă zile, Horatio a primit vestea cumplită printr-o scrisoare în care Anna i-a scris următoarele cuvinte:

   – Saved Alone! (Singura salvata!)

   In drumul pe care l-a facut apoi Horatio spre Anglia, in timp ce trecea Atlanticul, exact prin locul in care se inecase fetele lui, a compus aceasta cantare: „Cand am pacea Domnului in inima, poate sa vina viforul…”, iar refrenul stiti ce spune: „Bine e, bine e in Domnul!”


   E vorba despre doua rate si un broscoi. Toti trei: prieteni. Discutau, se jucau si inotau mereu impreuna pe langa balta.

   Intr-o vara insa, balta a secat si s-au gandit sa caute alta. Era usor pentru ratuste, greu pentru broscoi Ele puteau sa zboare, el nu. Au gasit totusi o solutie: o crenguta de care broscoiul sa se agate cu gura, iar cele doua ratuste sa o tina de capete in timp ce vor zbura. Planul a mers bine, atat de bine, incat un taran, vazand grupul care trecea in zbor, a exclamat: „Mai, ce idee desteapta? Oare cui ii apartine?”. Auzind remarca, broscoiul raspunse: „Mie!” Si bum… cazu si se facu praf.

Barbosu Cristian, Cele sapte pacate cardinale, pag. 32


Un pastor s-a indreptat cu inițiativă spre un tânăr burlac, totuși, trecut spre 30 de ani. L-a întrebat:

– Tinere, când te căsătorești?

– Cât mai repede, a răspuns el.

– Și atunci, ce mai aștepți? întreabă pastorul.

– Păi, deocamdată, caut fata ideală.

– Și, ai găsit-o? a fost replica pastorului.

– Da!

– Și atunci, ce mai stai?

Cu puține rușine, tânărul răspunse:

– Păi și ea caută băiatul ideal.

Anonim.


   Dupa cum spunea un frate intr-o sedinta de comitet, la un moment dat:

   – Am si eu o parere cu care nu sunt de acord!

Anonim


   Cu multi ani in urma, in China traia un barbat care a fost acceptat ca membru in orchestra imperiala cu ajutorul unui prieten deosebit de influent. Acel barbat pretindea ca este un flautist desavarsit, desi nu stia sa cante nici o nota. Lucrurile au mers bine pana la o vreme. In timpul concertelor, isi punea flautul la gura la momentul potrivit si mima cu dibacie cantatul.

   Dar, intr-o zi, imparatul a anuntat ca doreste ca fiecare membru al orchestrei sa prezinte un solo la instrumentul la care canta. Omul ingrozit a inceput imediat sa ia lectii de cantat la flaut, dar aceasta nu l-a ajutat aproape deloc. S-a gandit sa se prefaca bolnav in ziua cand era programat sa cante, dar s-a temut ca medicul imperial va raporta inselatoria. Asa au trecut zilele, iar cand recitalul sau a sosit, pentru a nu fi descoperita frauda, si-a luat viata. S-a temut sa fie confruntat cu muzica sa!

10 ianuarie 2009, Samanta buna.


   Intr-un tren, un om canta la vioara, dar canta asa de rau, incat iti venea sa te dai jos la prima statie si sa nu-l mai auzi. Dar a venit un om care a acordat vioara si a inceput sa cante. Iti era mai mare dragul sa-l asculti. Ai fi mers pana departe ascultand vibratiile sonore ale viorii. Era aceeasi vioara, dar s-a schimbat cel care canta la ea.

07 ianuarie 2009, Samanta buna.


   In anul 1867, Alfred Nobel a brevetat dinamita si apoi alte explozive mult mai puternice. Lumea il numea „regele dinamita”. Intr-o dimineata din anul 1888, Nobel lua ziarul si citi: „Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, a murit ieri. El este cel care a proiectat o procedura, care sa omoare intr-un razboi mai multi oameni decat au murit in doua razboaie. Alfred Nobel a murit foarte bogat… „

   Din greseala, jurnalistul il confundase pe Alfred Nobel cu fratele sau mai mare, Alfred, care decedase intr-adevar. Dar, citind necrologul defaimator, Alfred Nobel s-a trezit ca dintr-un vis urat. Omenirea avea sa-l comemoreze ca pe ingerul mortii, ca pe cel care a fabricat moartea omenirii? Ce amintire ingrozitoare! In ziua aceea, Nobel si-a facut un plan bun: sa lase prin testament imensele sale bogatii pentru un fond de premii pentru cele mai remarcabile opere, care sa intareasca pacea pe pamant.

   Asa a aparut premiul Nobel.

6 ianuarie 2009, Samanta buna.


O femeie disperata de pofta fiului ei cu privire la dulciuri, gasindu-l deseori mancand zahar, in cautare de solutii la aceasta problema, s-a dus la un renumit calugar budist. Gasindu-l i se adresa hotarata:

– Va rog sa-i spuneti fiului meu sa nu mai manance zahar!

Dupa un minut de tacere, calugarul raspunse:

– Va rog sa veniti saptamana viitoare!

Femeia curioasa dar supusa a plecat si a revenit in urmatoarea saptamana, in care calugarul spuse copilului:

– Sa nu mai mananci zahar pentru ca zaharul nu-ti face bine!

De data aceasta, femeia intrigata de cele intamplate, a intrebat deja aprinsa si suparata:

– Nu va suparati, dar nu ati putut sa spuneti la fel de simplu acelasi lucru si saptamana trecuta?

– Saptamana trecuta inca mancam si eu zahar, raspunse calugarul.

Anonim


„A good mariage would be between a blind wife and a deaf husband.” (Un mariaj bun ar fi intre o sotie oarba si un sot surd).

Michel de Montaigne, Essays


   Un bărbat care își căuta de lucru, aflase că urma să fie redeschisă grădina zoologică din oraș, așa că s-a dus și a întrebat de o slujbă. Grădina oferea un post foarte ciudat. Gorila murise și avea nevoie de cineva care să se îmbrace într-un costum de gorilă și să se comporte ca atare. Identitatea sa umra să fie ținută secret, bineînțeles. Slujba era foarte bine plătită, așa că, omul a acceptat. A încercat costumul: îi venea perfect, arăta ca o gorilă și astfel a și început noul servici.

   L-a început și-a pus capul jos și s-a culcat. După o vreme însă, a obosit de atâta stat așa că s-a plimbat puțin prin cușcă, a sărit de colo colo și încercat câteva suntele a la gorila. Cei ce îl priveau păreau încântaţi, astfel că au început să aplaude şi să îi arunce alune. Cum îi plăceau alunele, a continuat şi mai mult. A încercat să se caţere într-un copac. Asta a plăcut și mai mult mulțimii, asta însemnând și mai multe alune. A apucat apoi o liană balansându-se dintr-o parte în alta a cuștii. Balansându-se tot mai mult și tot mai sus, dintr-o dată, liana s-a rupt. Și… a căzut afară din cușca sa, în cușca vecină, cușca leului.

   În acel moment s-a panicat. În fața lui stătea un leu imens, la mai puțin de 5 metri. Și mai mult decât atât, părea extrem de înfometat. Omul îmbrăcat în gorilă a început să sară și să strige:

   – Ajutor! Ajutor! Scoateți-mă de aici! Eu nu sunt o adevărată gorilă! Sunt doar îmbrăcat în gorilă! Ajutoooor!

   Atunci leul a sărit rapid pe el, l-a pus la pământ și i-a spus:

   – Taci din gură! O să fim concediați amândoi!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un indian american era în centrul New York-ului, împreună cu prietenul său. Era ora amiezii, iar străzile erau pline de oameni. Mașini claxonând, taximetre grăbite, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale orașului parcă te asurzeau. Dintr-o dată, indianul a spus:

   – Am auzit un greiere!

   – Ce? Trebuie să fii nebun, a spus prietenul său. N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta!

   – Nu, sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.

   – Asta-i o nebunie! a continuat prietenul lui.

   Indianul a ascultat cu atenție un moment, după care a trecut strada spre un loc unde se aflau câțiva copaci. S-a uitat împrejur, sub ramuri și a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit:

   – Asta-i incredibil. Trebuie să ai un auz supraomenesc.

   – Nu, a răspuns indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce anume asculți cu ele. Dă-mi voie să-ți arăt.

   A băgat mâna în buzunar și a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orașului au remarcat că toți oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuți erau ai lor.

   – Înțelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Când Cheryl Prewitt avea 4 ani, se plimba în jurul magazinului de legume și fructe al tatălui ei. Aproape zilnic, lăptarul venea la magazin și o saluta cu cuvintele: ”Ce mai face micuța mea Miss America?”.

   La început ea chicotea, dar cu timpul a ajuns să se obișnuiască cu acest gând și chiar să îi placă. Curând salutul lăptarului a ajuns un vis al copilăriei, apoi un vis al adolescenței. În final a ajuns un scop, iar în 1980, ea a stat pe scena din Atlantic City încoronotă ca Misss America.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un bețiv s-a convertit în mod miraculos la o misiune pe nume Bowery. Înainte de convertirea sa, Joe avea reputația de a fi cunoscut ca ”sugativa” pentru care nu mai era nici o nădejde, doar o existență mizerabilă în ghetoul orașului. Dar imediat după convertirea sa la o viață nouă cu Dumnezeu, totul s-a schimbat. Joe a devenit cel mai grijuliu om din acea misiune. El își petrecea zilele și nopțile la misiune făcând orice era nevoie. Nici o sarcină nu era înjositoare pentru Joe. El făcea tot ce i se cerea cu un zâmbet pe chip, cu bucuria că i-a fost dată o șansă să fie de ajutor.

   Într-o seară, când directorul misiunii vorbea din Evanghelie mulțimii cu capetele plecate, care ascundeau adesea ochi injectați de băutură, unul dintre oameni a privit în sus, a ieșit dintre bănci și s-a îndreptat spre vorbitor. Acolo a îngenuncheat și a strigat către Dumnezeu pentru ajutor. Bețivul acesta striga întruna:

   – Doamne, fă-mă asemenea lui Joe! Fă-mă asemenea lui Joe! Fă-mă asemenea lui Joe!

   Directorul s-a aplecat înspre el și l-a corectat:

   – Fiule, cred că ar fi mai bine dacă te-ai ruga: ”Fă-mă asemenea lui Isus!”.

   Omul a privit la director și cu o expresie de uimire pe față a întrebat:

   – El este asemenea lui Joe?

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Când a împlinit vârsta de 21 de ani, Tammy Harris, din Virginia, a început să-și caute mama adevărată. După un an de căutări încă nu reușise să o descopere. Ceea ce ea nu știa era faptul că și mama ei, Joyce Schultz a încercat să o găsească timp de 20 de ani.

   Conform povestirii care a apărut în ziarele din întreaga Americă, mai era un lucru pe care Tammy nu îl știa. Mama ei era una dintre colegele sale din supermarket-ul în care lucra. Într-o zi, Joyce a auzit-o pe Tammy discutând cu o altă colegă despre încercarea sa de a-și găsi mama. Curând și-au comparat certificatele de naștere, iar când Tammy a realizat că tocmai colega sa era de fapt mama ei, a sărit în brațele acesteia.

   – A fost cea mai lungă îmbrățișare din viața mea, povestește Tammy. A fost cea mai fericită zi a vieții mele!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Într-o universitate renumită, la un curs de logică din anul I, profesorul a făcut o ofertă neobișnuită cu privire la examenul de sfârșit de an. El le-a spus studenților:

   – Puteți veni și copia la examen doar cu atâta informație cât încape pe o coală de A4.

   Așa că fiecare student și-a pregătit ”terenul”, au tras din greu toată săptămâna, ca să poată pune cât mai multe cunoștințe cu putință pe o coală A4.

   Totuși, unul dintre studenți, când a intrat în clasă, în ziua examenului, a pus o coală de hârtie pe podea și pe ea l-a pus să stea pe unul din studenții din anul IV. Studentul de anul IV i-a spus acestuia tot ce trebuia să știe. Drept rezultat, el a fost singurul student din an care a luat nota maximă.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un bărbat, obișnuit să dea ordine, se grăbea să ajungă la o întâlnire importantă. S-a hotărât să o ia pe scurtătură, dar însă din nefericire, s-a rătăcit. Astfel, a fost pus în situația să ceară informații de la prima persoană care i-a ieșit în cale, un copil:

   – Băiete, în ce direcție trebuie să o apuc ca să ajung la Dover? a întrebat el autoritar.

   – Nu știu, a răspuns copilul puțin rușinat.

   – Ei bine, atunci la Brighton? a încercat din nou omul.

   – Nu știu nici asta, a răspuns copilul.

   – Totuși, nu este nimeni pe aici care să-mi dea niște informații? a spus omul ridicând tonul.

   – Nu știu, a spus din nou copilul.

   Pe măsura acestor răspunsuri cu aceleași două cuvinte, întrebările omului erau adresate  pe un ton din ce în ce mai nervos. În final, omul și-a pierdut cumpătul și a strigat:

   – Păi, nu știi prea multe, copile!

   Atunci, pentru prima dată copilul a zâmbit. Privind în josul străzii spre o casă mică unde lumina străbătea prin ferestre și unde frații săi se jucau în curte, băiatul a răspuns:

   – Nu, dar eu nu m-am rătăcit!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Conform unei vechi legende, un călător s-a rătăcit și a ajuns pe un nisip mișcător. Confucius a văzut situația în care se afla omul și a spus:

   – Este evident că trebuie evitate astfel de locuri.

   Apoi, Buda trecând și el pe acolo, văzând eforturile disperate ale omului a spus:

   – Fie ca problema acestui om să fie o lecție pentru întreaga lume.

   După aceea a trecut pe acolo Mohamed. La vederea omului care se afunda tot mai mult în nisipul mișcător, a spus:

   – Aceasta e voia lui Alah!

   La sfârșit a apărut și Isus. El a spus:

   – Apucă-mă de mână, frate. Te voi ajuta Eu să scapi.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O istorisire foarte veche povestește despre un tată și un fiu care călătoreau odată pe un drum. Cei doi aveau cu ei un măgar. Pe drum au întâlnit un om care le-a spus că sunt nebuni că merg pe jos, în loc să călărească măgarul pe care îl duc cu ei. Așa că tatăl și fiul au urcat pe măgar.

   Nu au mers prea mult, când s-au întâlnit cu un alt om care i-a criticat pentru faptul că amândoi erau călare pe măgar. Erau prea grei pentru bietul animal, a spus omul, așa că băiatul a coborât.

   Din nou, după puțină vreme, s-au întâlnit cu un al treilea călător care l-a acuzat pe tată că nu îi pasă de fiul său și că îl lasă pe acesta să meargă pe jos, așa că cei doi au schimbat locurile.

   Curând au întâlnit un al patrulea călător care l-a criticat  foarte tare pe tânăr pentru că nu se gândea la tatăl său care era mai bătrân și care ar fi trebuit să fie călare pe măgar.

   Când au fost văzuți ultima oară, cei doi purtau măgarul în spate, de-a lungul drumului.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   National Geographic a prezentat într-o seară modul în care pescuiesc vulturii în lacuri. Deși zboară la mare înălțime deasupra apei, privirea lor este atât de bună încât pot vedea peștii ce înoată în apă. Când văd unul, își strâng aripile și plonjează înspre apă ajungând să coboare cu o viteză de până la 210 km/h. Când ajung lângă apă, își desfac aripile, își întind picioarele cu gheare, prind peștele și încep să zboare înapoi înspre mal.

   În acest reportaj însă, a fost prezentat și un film neobișnuit. Un vultur a plonjat înspre pradă și a prins-o în ghearele sale. Dar peștele era mult mai mare decât crezuse vulturul. În timp ce se străduia să zboare spre mal, puteai citi pe chipul vulturului efortul depus de acesta. A realizat că nu va reuși să ajungă la mal cu acel pește imens, așa că a încercat să-i dea drumul. Dar ghiarele îi erau prea adânc înfipte în pește. S-a luptat să scape de el, dar n-a reușit.

   Încet, vulturul a coborât, zburând tot mai jos, după care s-a scufundat în lac și s-a înecat, neputând da drumul pradei sale.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Cel mai bun exemplu pentru a ilustra scopul vieții devoționale este cel al unui băiețel care a intrat în biroul tatălui său. Când tatăl l-a întrebat ce dorește, băiețelul i-a răspuns:

   – O, nimic, vroiam doar să fiu cu tine.

Viața personală devoțională, Bobby Moore.


   Cu câțiva ani în urmă, o domnișoară frumoasă a primit în dar o carte. A început să o citească, dar i s-a părut cam seacă și plictisitoare, așa că a pus-o deoparte în bibliotecă. După o vreme, participând la un eveniment social, ea i-a fost prezentată unui tânăr fermecător care era punctul de atracție al acelei adunări. A aflat că numele tânărului era H. W. Wood. În timpul conversației, ea i-a spus:

   – O, domnule Wood, am acasă o carte scrisă de cineva pe nume Wood; de fapt, autorul are aceleași inițiale ca dumneavoastră. Nu este aceasta o coincidență extraordinară?

   – Deloc, a venit răspunsul tânărului burlac, eu am scris cartea.

   Când tânăra s-a întors acasă, a căutat cartea în bibliotecă și a stat până după miezul nopții ca s-o termine de citit! Pentru că fusese captivată de autor, a simțit dorința subită de a-i citi cartea – și de data aceasta i s-a părut extrem de interesantă. Mai târziu tânăra respectivă a devenit doamna Wood!

Viața devoțională personală, Bobby Moore.


   Bobby Moore mărturisește: ”Când bunul meu prieten Billy Morgan a fost misionar în Brazilia, mi-a scris cu credincioșie. Scrisorile lui erau întotdeauna personale și interesante. Într-o zi, după ce citisem o scrisoare de la el, am început să citesc din Biblie. Cu regret trebuie să recunosc că scrisoarea lui Billy Morgan mi s-a părut mai interesantă decât Biblia. I-am mărturisit imediat lui Dumnezeu concluzia mea greșită. Dumnezeu i-a șoptit duhului meu cuvinte pe care nu le voi uita niciodată. Mi-a spus: ”Biblia aceasta este scrisoarea Mea personală adresată ție.” Din ziua aceea am privit Biblia ca pe scrisoarea personală a lui Dumnezeu destinată mie, iar acest lucru a avut un impact extraordinar în viața mea.”

Viața devoțională personală, Bobby Moore.


   Un evanghelist faimos era în oraș pentru o mare campanie de evanghelizare. În drum spre stadionul unde urma să aibă loc adunarea, evanghelistul  a vrut să se oprească la poștă ca să trimită o scrisoare. S-a rătăcit și nu avea nici un indiciu încotro să meargă, așa că s-a gândit să ceară cuiva ajutorul.

   A văzut un băiețel care mergea pe trotuar, așa că a oprit mașina și a spus:

   – Îmi dai voie să te întreb ceva, băiete? Mi-ai putea spune unde este oficiul poștal?

   – Sigur. Vă întoarceți înapoi, mergeți pe stradă până la primul semafor, faceți la stânga, după care mergeți înainte și îl vedeți după a doua stradă la dreapta, a răspuns băiatul.

   – Multumesc mult, tinere, a spus evanghelistul. Apropo, aș vrea să te invit la o întâlnire astăzi după amiază. Acolo îți voi arăta cum poți să Îl găsești pe Isus și să-L faci Mântuitorul tău personal, întinzându-i astfel o invitație pentru evanghelizare.

   – Slabe șanse, a replicat băiatul. Nici măcar oficiul poștal nu l-ai putut găsi.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Singurul supraviețuitor de pe o navă care se scufundase, a fost aruncat pe malul unei insule nelocuite. El s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-l salveze și, în fiecare zi, scruta orizontul, în găsirea ajutorului, dar nimeni nu părea să vină spre acea insulă. Obosit, a reușit să-și încropească o colibă din lemnele aruncate de ocean pe malul insulei.

   Dar, într-o zi, după ce a vânat ceva pentru mâncare, s-a întors la coliba sa. Spre surprinderea lui, coliba era în flăcări, fumul ridicându-se în rotocoale spre cer. Ce ar fi putut să i se întâmple mai rău decât să-i ardă și coliba? Pierduse totul. Tot ce avea era în acea colibă. Plin de mânie a strigat către Dumnezeu.

   – Doamne, cum ai putut să-mi faci una ca asta?

   Totuși, devreme, în dimineața zilei următoare a fost trezit de zgomotele unei nave ce se apropia de insulă. Venise să-l salveze.

   – De unde ați știut că sunt aici? a întrebat omul curios.

   – Am văzut semnalul luminos, au răspuns cei de pe navă.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât, vapoarele să poată trece. Iar când se apropia vreun tren, el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.

   Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul de 7 ani, ca să stea împreună cu el. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.

   Pe la prânz, urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile pentru coborârea podului, astfel încât, trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod, a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul jos, fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune deja, de câteva secunde.

   Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.

   În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitru de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat. Era zdrobit de durere.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un țăran avea un cal bătrân pe care îl folosea ca să lucreze pământul. Într-o zi, calul a scăpat și a fugit pe dealuri. Când vecinii au auzit acest lucru, au mers la stăpânul calului ca să-și exprime părerea de rău și sprijinul față de el. La acestea țăranul a răspuns:

   – Noroc? Ghinion? Cine știe?

   O săptămână mai târziu, calul s-a întors acasă înconjurat de o herghelie de cai sălbatici. De această dată, vecinii l-au felicitat pentru norocul lui.

   – Noroc? Ghinion? Cine știe? a răspuns țăranul.

   Apoi, când fiul țăranului a încercat să călărească unul din caii sălbatici, a fost aruncat de acesta din șa și și-a rupt un picior. Toată lumea a concluzionat că era vorba de ghinion. Numai că țăranul o ținea pe a lui:

   – Noroc? Ghinion? Cine știe?

   Câteva săptămâni mai târziu armata a trecut prin sat și a recrutat cu forța pe orice tânăr în stare să lupte în războiul ce izbucnise de puțină vreme. Când au văzut pe fiul țăranului cu piciorul rupt l-au lăsat acasă. Toată lumea a fost extrem de invidoasă pentru nocorcul țăranului.

   – Noroc? Ghinion? Cine știe?

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O familie avea în casa lor o vază antică originală, care fusese transmisă din generație în generație. Era o adevărată comoară și era păstrată pe un soclu special, ca obiect de mare valoare, la loc de cinste.

   Într-o zi, părinții s-au întors ca de obicei de la serviciu, iar la ușă au fost întâmpinați de fiica lor. Adolescenta le-a spus:

   – Mamă, tată, știți vaza antică despre care ne-ați spus că a fost transmisă din generație în generație?

   – Da, au răspuns părinții.

   – Ei bine, mamă și tată… generația noastră tocmai a… scăpat-o.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Mii de mașini sunt furate în fiecare an în California, dar în 1981, furtul unei mașini a făcut mare vâlvă, ajungând ca toate ziarele locale să îl pună pe prima pagină. Poliția a emis, de urgență, un buletin informativ pentru găsirea acelei mașini și prinderea celui care a furat-o.

   De ce era acest furt atât de important?

   Proprietarul mașinii furate a anunțat poliția că pe locul din față dreapta al mașinii se găsea o cutie cu biscuiți otrăviți. Proprietarul îi cumpărase pentru a-i folosi, cu efect mortal, la combaterea șobolanilor din casă. Așa că, poliția îl caută cu disperare pe hoț, nu pentru a-l pedepsi, ci pentru a-i salva viața.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Dl. Nelu și cu dl. Vasile (nume fictive), ambii foarte bolnavi, împărțeau un mic salon de spital. În salon încăpeau exact două paturi și două noptiere. Mai era loc doar pentru deschiderea ușii. O fereastră le permitea ”contactul” cu lumea. Dl. Nelu avea voie să stea în șezut, pe pat, timp de o oră pe zi, pentru că avea probleme cu fluidul din plămâni. Patul său era așezat la fereastră, însă dl. Vasile trebuia să-și petreacă cea mai mare parte a zilei întins pe spate. Mai neplăcut era faptul că nu li se permitea să facă ce și-ar fi dorit. N-aveau voie să citească, să asculte radio sau să uite la TV. Trebuiau să-și petreacă zilele în liniște, doar ei doi.

   Fereastra părea că dă în parc, lângă lac unde rațe, lebede, bărcuțe deleghidate, copii, tineri îndrăgostiți, iarbă și flori, jocuri de fotbal ici colo și copaci peste care se vedea contural orașul erau doar câteva detalii.  Dl. Nelu, fiind lângă fereastră, asculta toate acestea, bucurându-se de fiecare minut.

   Într-o după masă, a fost o paradă în apropiere, iar dl. Vasile se gândea: ”De ce a trebuit să fie Nelu lângă fereastră și să aibă numai el toată bucuria de a vedea ce se întâmplă afară? De ce să nu am și eu șansa asta?”. După câteva zile, Dl. Vasile a ajuns negru de invidie. El ar trebui să stea de acum înainte la fereastră.

   Într-o noapte, în timp ce dl. Vasile se uita în tavan, dl. Nelu a început să tușească brusc, înecându-se cu fluidul ce-i ieșea din plămâni. Mâinile i s-au întins spre butonul de alarmă. Dl. Vasile nu s-a clintit. Tusea vecinului de pat a continuat fiind întreruptă de sufocări tot mai frecvente, iar în final dl. Nelu a încetat să respire. Dl. Vasile a continuat să privească în tavan.

   Dimineața, când a venit asistenta în salon, l-a găsit pe dl. Nelu mort. Fără mare zarvă, corpul i-a fost luat și dus la morgă.

   Imediat când a avut ocazia, dl. Vasile a cerut să fie mutat în patul de lângă fereastră. Doctorul a fost de acord și a dispus mutarea acestuia. În momentul în care a fost lăsat singur, s-a foit să se așeze confortabil, s-a ridicat în coate și cu mare greutate a putut privi pe fereastră. Spre surprinderea lui, afară se vedea un zid cenușiu, mâncat de vreme.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Într-o duminică obișnuită de dimineață, la copii, la școala duminicală, învățătoarea responsabilă de lecție a pus următoarea întrebare:

   – Copii, voi știți unde este Domnul Isus?

   – La mine în baie, a răspuns convins un băiețel.

   – Cum adică la tine în baie? replică încurcată învățătoarea.

   – Păi tata, în fiecare duminică dimineața, când intră în baie (și o vede pe mama), întreabă: ”Doamne Isuse, tot aici ești?”

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   În vremurile în care canalizarea nu era încă la ”modă”, o englezoaică urma să viziteze Germania. Avea o cameră rezervată la o pensiune, proprietatea familiei directorului școlii din localitate. Englezoaica era preocupată de viitoarea sa cameră, dacă avea W.C. (water closet). Astfel, i-a scris o scrisoare directorului școlii, întrebându-l dacă în pensiune este sau nu W.C. Directorul, care nu era un prea bun vorbitor de limbă engleză, l-a întrebat pe preotul din localitate dacă știa ce înseamnă W.C. În final, după ce aceștia doi au cântărit ce ar putea însemna aceste două litere și au concluzionat că se referea la capelă (Wayside Chapel). Deci, au conchis ei, doamna se interesa dacă capela era sau nu aproape de pensiune. Directorul i-a trimis distinsei doamne următorul răspuns:

   Stimată Doamnă,

   Cu deosebită plăcere vă anunț că W.C. este situat la 9 mile de pensiune, în inima unei păduri de brad deosebite.

   Are capacitatea a 229 de persoane și este deschisă numai duminica și joia. Deoarece pe perioada verii este aglomerație, vă sugerez să veniți devreme, cu toate că este suficient loc de stat în picioare. Știu că această situație este cam neplăcută, mai ales dacă aveți obiceiul să mergeți regulat. Vă spun ceva ce s-ar putea să vă intereseze: acolo s-a întâlnit pentru prima dată fiica mea cu soțul ei. Și tot acolo și-au făcut și ceremonia religioasă. Îmi amintesc ce goană după locuri era: erau 10 oameni pe un singur loc. A fost extraordinar să vezi expresia de pe fețele lor.

   Vă veți bucura probabil să aflați că mulți oameni își aduc prânzul și rămân acolo după amiezele. Alții însă vin doar în ultimul minut. Acustica este impresionantă, putând fi auzite chiar și cele mai delicate sunete.

   Cea mai bună achiziție este clopotul, care sună de fiecare dată când intră cineva. De asemenea, acolo este și un bazar de unde se pot procura perinițe de pluș pentru șezut, lucru considerat necesar de către majoritatea celor ce merg acolo. Soția mea a fost bolnavă, așa că nu a mai mers acolo de multă vreme. Peste câteva zile se împlinește un an de când a fost ultima dată la W.C., lucru care, firește, îi provoacă mare suferință.

   Voi fi încântat să vă rezerv cel mai bun loc, astfel încât să fiți văzută de toată lumea. Mai mult, aștept cu nerăbdare să vă conduc eu însumi acolo.

   Cu stimă și respect,

   Directorul.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O familie de țestoase a plecat la picnic, astfel au plecat la drum în căutarea unui loc potrivit. În al doilea an de călătorie, în sfârșit, l-au găsit. Timp de șase luni au curățat locul, apoi au despachetat coșul cu mâncare și au aranjat masa. După ce au făcut toate acestea au descoperit că uitaseră sarea. Un picnic fără sare ar fi fost un dezastru, au concluzionat cu toții.

   După o lungă discuție, cel mai tânăr dintre copiii familiei de țestoase a fost ales să se întoarcă acasă după sare. Neavând încotro, a acceptat să meargă după sare dar cu o condiție: nimeni să nu mănânce până când nu se va întoarce și el. Familia a fost de acord, așa că țestoasa a luat-o la drum.

   Au trecut trei ani și țestoasa nu se întoarse încă; cinci ani, șase ani, iar în al șaptelea an de absență, cea mai vârstnică dintre țestoase nu a mai putut răbda foamea. Astfel a anunțat că va începe să mănânce și și-a desfăcut un sandwich. În acel moment, țestoasa trimisă după sare a scos repede capul de după un copac și a început să strige:

   – Vedeți! Știam eu că nu veți aștepta! Acum nu mă mai duc după sare!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Unul dintre marile accidente feroviare din istorie s-a petrecut la tunelul El Toro, în Leon, Spania, la 3 ianuarie 1944. Peste cinci sute de oameni au murit atunci.

   Trenul acela de pasageri, era lung și avea câte o locomotivă la fiecare din cele două capete ale trenului. În acea zi, când trenul a intrat în tunelul El Toro, motorul locomotivei din față s-a oprit. Mecanicul de la locomotiva din spate a pornit imediat motorul ca să tragă trenul înapoi și să îl scoată din tunel. Însă, în acelaș timp, mecanicul de la locomotiva din față a reușit să repornească motorul și a vrut să continue drumul. Mecanicii nu aveau nici un mijloc de comunicare unul cu celălalt. Și așa, neștiind unul de altul, ambii credeau că, de fapt, au nevoie de mai multă putere. Trăgeau de tren în ambele direcții. Sute de oameni au murit astfel asfixiați de monoxid de carbon, deoarece trenul nu se putea ”hotărî” în ce direcție să o ia.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Se spune că un mare acrobat de circ, a întins o sârmă deasupra cascadei Niagara. În ciuda vântului și fără vreo plasă de siguranță, spre uimirea și încântarea mulțimii care îl privea, el a umblat, a alergat și chiar a dansat pe sârmă.

   La un moment dat, a luat o roabă plină cu cărămizi și a uimit mulțimea prin relaxarea cu care o împingea pe sârmă, dintr-o parte în alta a cascadei. Atunci, s-a întors spre mulțimea care îl privea și a spus:

   – Câți dintre voi cred că pot împinge un om dintr-o parte în alta, cu ajutorul roabei?

   Votul a fost unanim. Toată lumea îl aclama, în timp ce-și ridicau mâinile. Cu toții credeau că o poate face!

   – Atunci, a continuat acrobatul, care dintre voi se oferă voluntar pentru încercare?

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Biografii au scris despre Thomas Edison, inventatorul becului electric, că acesta a făcut peste 900 de becuri până ce a ajuns să funcționeze. De nouă sute de ori a făcut becul, l-a conectat la curent, a apăsat întrerupătorul și… nimic. Conform mărturisirilor lui Edison, de fiecare dată când a făcut un bec, el a descoperit încă o modalitate cum să nu facă becul. În final, prin procesul de eliminare, a făcut un bec care a produs lumina. Rezultatul? A ajuns să fie unul dintre genialii inventatori ai lumii.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Într-o zi frumoasă de vară, trei călători zburau cu un mic avion: un preot și doi adolescenți, dintre care unul tocmai câștigase premiul la concursul Cel mai deștept adolescent din lume.

   În timp ce zburau, pilotul s-a întors spre ei și le-a spus:

   – Am o veste rea și una și mai rea. Vestea rea este că nu mai avem combustibil. Avionul se va prăbuși în scurtă vreme. Iar vestea și mai rea este că am numai trei parașute. Asta înseamnă că cineva va urma să moară, prăbușindu-se cu avionul.

   Pilotul a continuat:

   – Eu am familie. Am soție și trei copii care mă așteaptă acasă. Am responsabilități. Îmi pare rău, dar trebuie să iau una dintre parașute.

   Și cu asta, a apucat o parașută și a sărit. Imediat, Cel-Mai-Deștept-Adolescent-Din-Lume a fost următorul care a luat cuvântul:

   – Eu sunt cel mai deștept adolescent din lume, a spus el, s-ar putea ca eu să fiu cel care descoperă tratamentul pentru cancer sau SIDA sau rezolvă problemele economice ale lumii. Lumea contează pe mine!

    Astea fiind spuse, a apucat a doua parașută și a sărit. Următorul care a vorbit a fost preotul:

   – Fiule, ia tu ultima parașută. Eu sunt împăcat cu Domnul și sunt gata să mă prăbușesc cu avionul. Ia parașuta și sari.

   – Liniștește-te părinte, a spus celălalt adolescent. Cel-Mai-Deștept-Adolescent-Din-Lume tocmai a sărit din avion cu rucsacul meu.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Cu câțiva ani în urmă, un tânăr care căuta de lucru s-a apropiat de șeful unei echipe de tăietori de lemne și i-a cerut de lucru.

   – Depinde, a răspuns șeful echipei. Hai să vedem dacă poți tăia copacul ăsta.

   Tânărul a păși lângă copac și cu mare îndemânare a doborât copacul. Șeful, impresionat a exclamat:

  – Poți începe de luni!

   Așa au trecut zilele: luni, marți și miercuri. Joi după masă, șeful s-a apropiat de el și i-a spus:

   – Astăzi la plecare poți să te oprești să-ți iei plata.

   Nedumerit, tânărul a întrebat:

   – Eu credeam că plătiți vinerea.

   – În mod normal da, a răspuns șeful, dar tu ești concediat, deoarece ai rămas în urmă. Diagramele noastre zilnice arată că ai căzut de pe primul loc, unde erai în ziua de luni, pe ultimul loc, miercuri.

   – Dar eu lucrez din greu, a încercat să se apere tânărul. Ajung primul la lucru, plec ultimul și lucrez chiar și în pauzele de masă!

   Șeful, văzând sinceritatea tânărului, s-a gândit puțin și apoi l-a întrebat:

   – Spune-mi, tu ți-ai ascuțit vreodată toporul?

   – Păi, nu, domnule. Am fost prea ocupat cu lucrul ca să-mi fac timp pentru asta.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   S-a întâmplat ca un grup de vizitatori să facă turul unei rafinării de petrol. Ghidul le-a arătat toate etapele procesului de rafinare. Camerele imense de catalizare, țevile, vănile de încălzire – tot ce intra în procesul de rafinare a petrolului. Când turul s-a terminat, unul dintre vizitatori a întrebat ceva foarte simplu:

   – Domnule, ne-ați arătat totul cu excepția departamentului de expediere. Nu ne-ați arătat unde sunt îmbuteliate sau încărcate acestea în cisterne și trimise în lume.

   – Ei bine, vedeți, noi nu avem un departament de expediere. Tot ce producem este folosit ca și combustibil pentru continuarea procesului de rafinare.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Darrell Loomis era un șofer de camion. În fiecare săptămână el făcea un transport între Cincinnati și Atlanta. Locul preferat unde mânca pe această rută era la Joe´s Dinner. Darrel se oprea întotdeauna să mănânce acolo.

   Într-o după masă de vară, Darrel și-a parcat camionul și a intrat în salon. S-a așezat la masa lui preferată, a treia de la geam și a comandat obișnuita sa masă: sandwich cald cu carne, cartofi piure și ceai cu gheață.

   În zare se vedea un nor de praf care se apropia. Acest nor s-a oprit în parcare și a lăsat să se zărească cei 12 membrii ai unei bande de motocicliști îmbrăcați în costume de piele și cu tatuaje pe tot corpul. Motocicletele erau o minunăție, și erau parcate  chiar lângă camionul lui Darrell. Gașca a intrat în salon și imediat l-a reperat pe șofer.

   – Ia te uită, cine-i micuțul ăsta de aici de la masă? a rânjit unul dintre ei.

   Darrel a rămas tăcut și a continuat să mănânce. Formând un semicerc în jurul lui, gașca a început să pocnească din degete. Imperturbabil, Darrell continua să mănânce. Unul dintre cei din gașcă a luat ceaiul lui Darrell și i l-a turnat în cap, sub privirile încântate și ovațiile celorlalți. Darrell și-a șters fața cu șervețelul și a continuat. Un altul a luat cu mâna niște cartofi piure și i l-a îndesat într-o ureche, ștergându-se apoi de spatele lui Darrell. Acesta a rămas însă calm și nu a răspuns provocărilor, ci continua să mănânce.

   Cu toate că gașca continua să îl hărțuiască, el nu a reacționat în nici un fel. Când a terminat de mâncat, s-a ridicat, s-a dus la Joe, proprietarul, și și-a plătit consumația. A ieșit din salon fără să spună o vorbă.

   Șeful trupei a izbucnit în râs și i-a spus proprietarului Joe:

   – Ce bleg! Ăsta nu-i prea bărbat!

   Joe, privind pe fereastră, a spus:

   – Nu, și nici un șofer prea bun nu-i. Tocmai a trecut cu camionul peste 12 motociclete superbe!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Domnul și doamna Jones au primit o scrisoare de la fiica lor, Julie, studentă la facultate în anul întâi.

   Dragă mamă și tată,

   M-am gândit să vă scriu o scrisoare ca să știți ce se mai întâmplă cu viața mea. M-am îndrăgostit de un tip pe nume Blaze. E într-adevăr un tip pe cinste, dar a renunțat la școală de câțiva ani și s-a căsătorit. N-a mers, așa că, anul trecut a divorțat. Ne întâlnim de câteva săptămâni și ne gândim să ne căsătorim, în toamnă. Până atunci am hotărât să mă mut în apartamentul lui. S-ar putea să fiu însărcinată. O, da, am renunțat și eu la școală, săptămâna trecută, ca să îmi pot lua o slujbă ca să îl întrețin pe Blaze. Sper să termin facultatea după ce ne căsătorim.

   Dragi părinți, vreau să vă spun că tot ce am scris până acum sunt doar minciuni. Nimic nu este adevărat. Am glumit. Am luat doar un 6 la franceză, 5 la matematică și, de asemenea, este adevărat că am nevoie de niște bani. A-ți putea, vă rog, să-mi trimiteți niște bani? Mulțumesc mult.

   Cu drag, Julie.

   Morala: veștile rele par mai bune pe lângă altele și mai rele.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   PIERDUT CÂINE – OFER RECOMPENSĂ 50 EURO. Câinele este corcitură între ciobănesc german cu maidanez, negru cu maro; este mușcat, șchiop de piciorul drept din spate, fără blană pe coadă și chior. Răspunde la numele ”Lucky” (Norocosul).

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O fetiță își dorea să devină o pianistă renumită, dar singurul lucru pe care îl știa cânta la pian era o melodie Bețișoare. Oricât s-a străduit să învețe să cânte altceva, nu putea mai mult. După un timp părinții ei s-au hotărât să-i dea ore de pian cu un maestru, care să o învețe să cânte cum trebuie. Bineînțeles, micuța a fost extrem de încântată.

   Când au ajuns acasă la maestru pentru prima lecție, părinții și fetița s-a aplecat deasupra pianului și a început să cânte Bețișoare. Părinții s-au rușinat și au încercat să o oprească, dar chiar în acel moment a intrat maestrul, iar acesta i-a încurajat să o lase să cânte.

   Apoi, maestrul și-a tras un scaun lângă fetiță și a ascultat-o cântând. După un timp a început să cânte și el împreună cu ea, adăugând deferite acorduri, triolete și arpegii. Fetița a continuat să cânte. Părinților nu le venea să creadă. Acum ascultau un duet de pian încântător, interpretat de fiica lor împreună cu maestrul, și surprinzător, tema principală era tot Bețișoare.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Christopher Wren, proiectantul catedralei St. Paul din Londra, una dintre cele mai frumoase clădiri din lume, scria despre reacția muncitorilor constructori când erau întrebați ce fac. Muncitorii care erau plictisiți și obosiți răspundeau:

   – Eu așez cărămizi. Eu transport ciment.

   Un mincitor însă, care prepara amestecul de ciment părea vesel și entuziast în munca sa. Întrebat ce face, el a răspuns:

   – Eu construiesc o catedrală magnifică.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   În vremea când telegraful era cea mai rapidă modalitate de comunicare la distanțe mari, un tânăr și-a depus o cerere pentru ocuparea postului de operator în cod Morse. El citise anunțul în ziar. S-a dus la adresa indicată. A intrat într-o sală mare, plină de oameni foarte ocupați, ce discutau, băteau la mașini de scris, iar alții transmiteau mesaje Morse. Un semn de pe biroul secretarului îl îndruma să completeze un formular și să aștepte să fie chemate într-un birou alăturat.

   Tânărul nostru și-a completat formularul și a șezut alături de alți șapte candidați. După câteva minute, tânărul s-a ridicat, a traversat sala de așteptare și a intrat în birou. E firesc, ceilalți au fost surprinși, nepricepând ce se întâmplă. Au mormăit între ei, întrebându-se unul pe altul dacă s-a auzit vreo chemare. Cu toții au fost de acord că tânărul făcuse o greșeală și astfel va fi descalificat. Totuși, după câteva minute, proprietarul l-a condus pe tânărul ce intrase în birou și le-a spus celorlalți:

   – Domnilor, îmi pare rău, dar postul tocmai a fost ocupat.”

   Ceilalți candidați au început să vocifereze nemulțumiți, iar unul dintre ei a spus:

   – Stați puțin, nu înțeleg. El a venit ultimul aici, iar noi nici măcar nu am fost intervievați. Și totuși, el a primit slujba? Nu este cinstit!

   – Îmi pare rău, dar în tot acest timp cât ați stat aici, telegraful transmitea continuu în cod Morse, următorul mesaj: Dacă întețegi acest mesaj, întră în birou. Slujba este a ta. Nici unul dintre voi nu l-a auzit sau înțeles. Însă acest tânăr l-a auzit și l-a înțeles. Slujba este a lui!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Băștinași din Africa au un mod ingenios de a prinde maimuțele. După ce curăță bine jumătate dintr-o nucă de cocos, fac o gaură, astfel încât prin ea abia să încapă mâna unei maimuțe. Apoi pun un fruct, ca portocala de exemplu, după care leagă cu funii întreaga nucă, ambele jumătăți înapoi la locul lor.

   Mai devreme sau mai târziu, o maimuță apare condusă de mirosul delicios al portocalei. Atunci maimuța își strecoară mâna prin gaura din nucă, iar în momentul în care vrea să scoată fructul nu poate, fiind mai mare decât orificiul făcut, astfel că, atâta timp cât ține portocala în mână, ea este prinsă în capcană.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   În mod uimitor, o mănușă poate face tot felul de lucruri: poate ridica o carte, poate saluta, poate scărpina, poate mângâia sau lovi pe cineva. Totuși ce poate face este să stea. Pot striga la ea, să mă enervez pe ea, să încerc să o învăț, dar fără nici un rezultat. Nu poate face nimic singură. Fără mâna mea în interior, mănușa nu este altceva decât o bucată de material sau piele.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O mulțime de bărbați, femei și copii s-au adunat la gară. Îmbrăcați ca pentru o călătorie lungă, cu bagajele alături, discutau între ei în șoaptă. Bărbați înarmați, îmbrăcați în uniforme SS, temuta aripă a armatei naziste, îi înconjurau.

   Oamenii ce tremurau pe peronul gării nu erau criminali. Erau evrei. Evrei francezi care fuseseră alungați din casele lor de către naziști sau de către francezii ce simpatizau cu cotropitorii.

   Soldații înarmați i-au îndrumat pe evrei în vagoane. Au intrat fără să opună rezistență. Cei ce privreau se întrebau de ce se întâmplă așa ceva; dar ajungeau să se liniștească spunându-și că totul va fi bine, că nu era nevoie să-și facă griji pentru prietenii și vecinii lor. Erau pe mâini bune.

   Cum puteau crede așa ceva? Deoarece, pe fiecare ușă de vagon scria în franceză: Compania de transporturi caritabile.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   După o perioadă nu lungă de timp de la căsătoria lor, pastorul Bisericii i-a luat pe amândoi puțin de o parte și i-a întrebat:

   – Dragii mei, cum merge căsătoria voastră? îl întrebă pastorul pe soț.

   – Ca ceasul frate! răspunse soțul.

   – Cum, adică, ca ceasul? întrebă pastorul, plăcut surprins.

   – Păi știți cum frate? Când ea zice ”Tic”, eu ”Tac”.


   Te-ai întrebat vreodată de ce rațele sălbatice zboară în stoluri în formă de V? Oamenii de știință de la Cal Tech au făcut-o. Ei au pus computere și simulatoare de zbor la lucru și au descoperit răspunsul – stolurile de rațe zboară în această formație pentru că este cea mai ușoară formă de zbor.

   Formația funcționează aerodinamic, asemenea unei aripi unice, adică rezistența vântului este distribuită egal pe fiecare dintre rațe. Aceasta reduce rezistența aerului pe fiecare pasăre în parte. Douăzeci și cinci de rațe care zboară împreună pot călători mai mult cu 70% decât ar reuși o rață de una singură.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Olimpiada de la Barcelona din 1992 a oferit unul dintre cele mai incredibile momente sportive.

   Britanicul Derek Redmond  alerga în cursa vieții sale, să câștige medalia de aur în cursa de 400 de metri. În timp ce lua turnanta vedea deja linia de sosire care îl aștepta. Dintr-o dată a simțit o durere acută în partea superioară a piciorului, lăsându-se astfel, de durere, cu fața la pământ pe pistă.

   Așa cum putea, schiopătând, a luat-o din nou la fugă, într-o încercare nebunească de a termina cursa. Când s-a apropiat de ultima linie dreaptă, un bărbat îmbrăcat cu un tricou alb a trecut din tribune, printre agenții de pază și a fugit la Redmond ca să îl strângă în brațe. Era Jim Redmond, tatăl lui Derek.

   Luptându-se să reziste, capul lui Derek se odihnea din când în când pe umărul tatălui său. Au rămas pe culoar până la sfârșit, în aplauzele mulțimii care se ridicase deja în picioare, plină de admirație, iar, unii dintre ei cu lacrimi în ochi.

   Derek nu a plecat de acolo cu medalia de aur, dar a plecat cu o amintire incredibilă, a unui tată care a declarat:

   ”Împreună am început această carieră, cred că trebuie să o sfârșim împreună!”

   Morala: Termină-ți cursa!

http://www.youtube.com/watch?v=Nifq3Ke2Q30&feature=related


   La început, eschimoșul ia un cuțit foarte bine ascuțit și îl încinge în sânge, după care îl lasă să înghețe. Adaugă apoi strat după strat, sânge până când lama cuțitului este complet acoperită cu sângele înghețat.

   Apoi, vânătorul fixează cuțitul în pământ cu lama în sus. Lupul depistează foarte ușor mirosul de sânge datorită mirosului său foarte fin. Odată descoperit cuțitul, acesta începe să lingă sângele de pe lamă. Linge din ce în ce mai repede. Curând, ajunge la lama cuțitului dar nu se oprește deoarece gustul îi place. Dorința sa pentru sânge devine tot mai de nestăpânit. Noaptea arctică și friguroasă îl face să nu simtă că lama i-a brăzdat limba și sângele pe care îl linge acum cu atâta poftă este de fapt sângele său. Apetitul carnivor continuă până când cade mort în zăpadă!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un om a găsit o dată un cocon de fluture regal și l-a luat acasă ca să vadă cum iese fluturele din el. Într-o zi a apărut un mic orificiu. Omul s-a așezat alături ca să observe mai bine. A stat așa ore în șir privind la fluturele ce se zbătea să iasă prin acea mică gaură. Apoi, la un moment dat, parcă s-a oprit. Omului i s-a părut că fluturele a ajuns cât de departe putuse, dar că se înțepenise din pricina îngustimii găurii.

   Din bunătate, omul a decis să ajute micuța creatură. A luat o foarfecă și a crestat coconul, astfel încât fluturule să poată ieși. Curând acest lucru s-a întâmplat, dar avea un trup foarte gros și aripi mici, foarte slabe. Omul a continuat să privească fluturele așteptându-i să-i crească aripi care să poată susține corpul și apoi să zboare.

   Dar aceasta nu s-a întâmplat. De fapt, acel mic fluture și-a petrecut tot restul vieții târându-se de colo colo cu un trup imens în comparație cu aripile sale mici. N-a putut să zboare niciodată.

   Omul, în bunătatea sa, dar și în graba sa nu a înțeles că restricția impusă de orificiu și de cocon îl sileau pe fluture să se lupte și astfel să pompeze fluidul din corp spre aripi făcându-le să crească. Aceasta este modalitatea creată de Dumnezeu pentru dezvoltarea normală a fluturelui și pentru ca el să poată zbura liber.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Mexicanul care tocmai terminase de încărcat camioneta sa era fericit. Grămada de fier vechi ce-i umplea până la refuz camioneta, însemna mâncare pentru copiii săi și bani în buzunar, odată vândută  la reciclare în Mexico City.

   Ajuns pe autostradă, din pricina mișcării, dintr-un vechi aparat de radiografiere dentară au căzut niște bile. Aceste micuțe bile radioactive au început să se plimbe de colo colo prin camionetă, unele dintre ele căzând și pe stradă.

   După ce deșeurile metalice au fost predate și transformate în pesos, bărbatul s-a grabit să se întoarcă în satul său. Bilele însă se mai rostogoleau prin camionetă. Fără mare efort și fără a le lua multă vreme copiii le-au găsit. Erau strălucitoare, valoroase, iar jocul cu bilele a devenit imediat foarte popular în sat. Bilele au ajuns imediat foarte prețuite de copiii din zonă.

   Nu după multă vreme, tot mai multă lume din sat a început să prezinte simptome similare: iritații de piele, oboseală, pierderea părului, vomă. După mai multe luni de zile un număr mare de oameni din sat au murit. Adevărul a ajuns să fie descoperit: zeci de oameni sufereau din pricina expunerii la radiații puternice.

   Frumoasele biluțe păstrate, comercializate, prețuite s-au dovedit a fi pe cât de încântătoare, pe atât de periculoase.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   În timp ce aștepta anunțarea avionului cu care urma să zboare, o doamnă stătea și citea ziarul. Mai devreme își cumpărase un pachet de biscuiți de la snack barul aeroportului, ca să-l mănânce după ce se va urca în avion. Cu colțul ochiului a văzut că bărbatul ce stătea alături mânca și el un biscuite. S-a uitat în jos și a văzut că pachetul ei de biscuiți era deschis, iar bărbatul acesta mânca liniștit din el.

   Nu-i venea să creadă că omul era așa de tupeist încât să-i mănânce biscuiții. Ca să nu-i piardă pe toți, s-a aplecat  și și-a luat și ea unul. Spre surprinderea ei, bărbatul a continuat să mănânce biscuiți. Devenind tot mai iritată, femeia a luat toți biscuiții rămași, în afară de unul, înfulecându-i întro clipită.

   În acel moment, bărbatul a luat ultimul biscuite, dar înainte să îl mănânce l-a rupt în jumătate, o parte punând-o înapoi în pachet pentru femeie. Acest gest a făcut-o de-a dreptul furioasă. A apucat pachetul deja gol și l-a pus în poșetă.

   Spre surprinderea ei a remarcat că în poșetă își avea pachetul de biscuiți intact.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Se povestește despre un soldat care se reîntorcea acasă din războiul din Vietnam, că și-a sunat părinții din San Francisco.

   – Mamă, tată, sunt în drum spre casă, dar vreau să vă cer un favor. Am un prieten cu mine și aș vrea să îl aduc la noi acasă.

   – Sigur, au răspuns ei. Ne-ar plăcea să îl întâlnim.

   – Dar trebuie să vă mai spun ceva, a continuat el. A fost rănit foarte rău în luptă. A călcat pe o mină și și-a pierdut un braț și un picior. Nu are unde să meargă și aș vrea să vină să locuiască la noi.

   – Ne pare rau să auzim asta, fiule. Poate ar fi mai bine să îl ajutăm să își găsească un loc unde să stea, au răspuns schimbători părinții.

   – Nu, eu aș vrea să stea împreună cu noi.

   – Fiule, a spus tatăl, nu știi ce ne ceri. Cineva cu un asemenea handicap ar fi o povară imensă pentru noi. Ne avem și noi viețile noastre de trăit și nu putem lăsa așa ceva să intervină. Cred că ar trebui să vii acasă și să uiți de acest tip. Își va găsi el un rost în viață și singur.

   În acel moment, fiul a pus receptorul în furcă. Părinții lui nu au mai auzit nimic de la el. După câteva zile, însă, au primit un telefon de la poliția din San Francisco. Fiul lor era mort. Se aruncase de pe o clădire.

   Loviți de durere, au plecat repede la San Francisco șu au fost conduși la morga orașului pentru identificarea cadavrului. Era fiul lor, dar mare le-a fost uimirea când au descoperit ceva ce nu știuseră: tânărul avea doar o mână și un picior.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O ecranizare după o povestire a lui Alfred Hitchcock prezintă: o tânără femeie, foarte frumoasă, avea de ispășit o pedeapsă de închisoare pe viață. Foarte indignată de propria situație, ea se hotărâse că mai degrabă va muri decât să trăiască încă un an în închisoare.

   De-a lungul anilor, s-a împrietenit cu unul din îngrijitorii închisorii. Slujba acestuia, printe altele, era de a-i îngropa pe prizonierii care mureau, în cimitirul din afara închisorii. Când un prizioner murea, îl punea într-un sicriu, după care mergea în biroul său pentru a completa certificatul de deces. În final, se reîntorcea, bătea în cuie capacul sicriului și îl punea pe un cărucior ca să îl îngroape în cimitir.

   Cunoscând această rutină, femeia a pus la cale un plan de evadare și l-a povestit și îngrijitorului. Data următoare când clopotul bătea, femeia urma să plece din celulă și să se furișeze în camera întunecată unde erau păstrate sicriele. Apoi intra în sicriul celui mort în timp ce îngrijitorul întocmea actele. Când acesta urma să se întoarcă avea să prindă în cuie capacul și să scoată sicriul din închisoare. Femeia știa că va avea destul oxigen ca să respire până când îngrijitorul se va întoarce ca să o scoată din sicriul îngropat și astfel să o elibereze.

   La început îngrijitorul a fost puțin reticient la această idee, dar din moment ce deveniseră buni prieteni de-a lungul anilor, nu a putut-o refuza.

   Tânăra femeie a așteptat câteva săptămâni până a murit cineva. Pe când dormea în celula ei, a auzit clopotul. S-a trezit, a deschis celula și a luat-o încet spre camera întunecată. Aproape că fusese prinsă de două ori. Inima îi bătea puternic. Tăcută, în întuneric, a găsit sicriul ce conținea trupul celui mort. S-a strecurat cu atenție în sicriu și a tras capacul peste ea, așteptând ca îngrijitorul să vină să îl ia.

   Curând s-au auzit pași pe coridor, iar apoi ciocane care băteau cuiele. Cu toate că nu se simțea în largul ei alături de un om mort, știa că fiecare cui bătut o apropia mai mult de clipa eliberării. Sicriul a fost ridicat pe cărucior și dus afară în cimitir. A simțit apoi cum este coborât în pământ. N-a scos nici un sunet în momentul în care sicriul a lovit pământul. Apoi a auzit pământul care cădea peste sicriu. Știa că era numai o chestiune de timp până când urma să fie liberă, în sfârșit.

   După câteva minute de liniște albsolută, a început să râdă. Era liberă! Liberă!

  Curioasă însă, s-a decis să aprindă un chibrit ca să descopere identitatea celui mort de lângă ea. Spre marea ei surprindere, a realizat că cel de alături era chiar îngrijitorul.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un om pe nume Jack, se plimba pe marginea unei stânci abrupte. La un moment dat, s-a apropiat prea tare și a căzut. În cădere a apucat o ramură, care l-a oprit temporar. A privit în jos și, spre groaza lui, a văzut prăpastia larg deschisă sub el, adâncă de câteva sute de metri. Știa că nu se putea ține la nesfârșit de creangă și nici nu putea să se cațere înapoi.

   Așa că Jack a început să strige după ajutor, sperând că cineva va trece pe acolo, îl va auzi și va arunca o frânghie care să-l ridice.

   – Ajutor! Ajutor! Este cineva acolo sus? Ajutor!

   A strigat ore în șir, dar nu l-a auzit nimeni. Era gata să renunțe când a auzit o voce:

   – Jack! Jack! Mă auzi?

   – Da, da! Te aud. Sunt aici jos!

   – Te văd, Jack. Ești bine?

   – Da, dar… cine ești și unde?

   – Eu sunt Domnul, Jack. Și sunt peste tot.

   – Domnul? Adică Dumnezeu?

   – Da, corect!

   – Doamne, te rog ajută-mă. Promit că dacă mă scoți de aici nu voi mai păcătui. Voi fi un om bun. Te voi sluji tot restul vieții mele.

   – Ușurel cu promisiunile Jack. Mai întâi hai să rezolvăm situația asta. Acum, uite ce trebuie să faci. Ascultă-Mă cu atenție.

   – Fac orice, Doamne, doar spune-mi ce să fac.

   – Bun. Dă drumul la creangă.

   – Ceeeeee?

   – Am spus, dă drumul la creangă. Ai încredere în Mine. Lasă creaga!

   După o lungă tăcere, Jack a început din nou să strige:

   – Ajutoooor! Ajutoooor! Nu este nimeni altcineva acolo sus?

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Filosoful Soren Kierkegaard a povestit odată despre un circ ce a fost cuprins de foc. Flăcările de la circ s-au răspândit spre terenurile din jur, care au început să ardă din ce în ce mai tare, îndreptându-se spre satul din apropiere.

   Șeful circului, convins că satul va fi ars, iar oamenii omorâți dacă nu vor fi anunțați a făcut un apel către cineva care ar putea merge în sat să anunțe locuitorii. Clovnul complet costumat a sărit pe bicicletă și a luat-o în goană, pe deal în jos, înspre sat.

   – Fugiți și scăpați! Vine foc iar satul va arde! striga el pe străzile satului. Satul va arde! Fugiți!

   Sătenii curioși au ieșit din casele lor și din magazine și s-au adunat pe marginea drumului. Au strigat apoi la clovn râzând și aplaudând spectacolul.  Cu cât clovnul striga mai desperat, cu atât mai mult aclamau sătenii.

   Satul a ars iar pierderea de vieți a fost mare deoarece nimeni nu a luat în serios ce spunea clovnul. În definitiv era doar un clovn.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un borcan cu ”analize¹” stătea pe biroul eminentului profesor Sir William Osler de la Universitatea Oxford. În fața lui era o sală plină cu studenți la medicină ce ascultau prelegerea sa cu privire la importanța observării detaliilor. Pentru a sublinia acest lucru, el a spus:

   – Acest recipient conține o probă de ”analize”. Este, adesea, posibil să determini boala de care suferă pacientul prin intermediul gustului.

   Și-a înmuiat un deget în lichid și l-a introdus în gură. Apoi a continuat să vorbească:

   – Acum voi trimite borcanul pe la fiecare. Vă rog pe fiecare să faceți exact ce am făcut eu. Poate putem învăța ceva despre importanța acestei metode de învățare.

   Borcanul și-a croit drum din rând în rând, fiecare student introducându-și degetul în urină și gustând cu curaj conținutul. Dr Osler a luat înapoi borcanul și s-a uitat în ochii studenților săi. Apoi le-a spus:

   – Domnilor, acum veți înțelege ce am vrut să spun despre importanța detaliilor. Dacă ați fost atenți, ați fi văzut că mi-am introdus degetul arătător în ”analiză”, dar în gură l-am băgat pe cel mijlociu.

               .                                                                                                                                                                                                                      Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.

¹urină


   Într-o zi, o găină și un porc mergeau de-a lungul unei străzi. Au văzut niște copii săraci care păreau de parcă n-ar mai fi mâncat de zile întregi. Mișcată de compasiune, găina a spus porcului:

   – Am o idee! Hai să oferim acestor copii un mic dejun copios: șuncă și ouă!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Într-o zi, o găină a găsit un ou. L-a luat și l-a clocit până când a ieșit din el un pui. Puiul era deosebit de ceilalți deoarece oul găsit era al unui vultur, abandonat din cine știe ce motiv. Astfel, un vultul a intrat într-o familie de găini.

   Dintre păsări, vulturii sunt cele mai impresionante, scrutând orizontul la înălțimi amețitoare, cu grație și ușurință, în timp ce găinile nici măcar nu știu să zboare.

   Cum era de așteptat, micul vultur, crescut între găini a ajuns să creadă și el că este găină. Umbla de colo colo, mânca gunoaie și scotea sunete asemănătoare cu ale găinilor.

   Într-o zi, s-a uitat în sus și a văzut un vultur ce zbura maiestuos în văzduh. Când și-a întrebat familia cum se numea acea pasăre, ei i-au răspuns:

   – Este un vultur. Dar tu nu vei putea fi niciodată asemenea lui. Tu ești doar o găină.

   Și cu asta s-au întors la ciugulitul prin gunoaie.

   Vulturul și-a petrecut întreaga viață privind spre cer la alți vulturi, tânjind să fie asemenea lor, și să fie împreună cu ei printre nori. Dar niciodată n-a încercat să-și ridice aripile și să încerce să zboare. Vulturul a murit convins că este doar o simplă găină.

 Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un prieten de-al meu stătea, într-o zi, în sufragerie, când pisica sa a intrat ducând în gură un ”cadou” – un animal mort. Uitântu-se mai atent, a rămas șocat realizând că, de fapt, animalul mort era un iepuraș ce aparținea fetiței ce locuia alături. Numele ei era Bonny. Prietenul meu s-a simțit groaznic, crezând că pisica lui omorâse iepurașul.

   Iute la minte, prietenul meu a făcut pe loc un plan. A luat iepurele din gura pisicii. Era groaznic de murdar, așa că l-a pus în chiuvetă și l-a spălat cu șampon cât a putut de bine. Apoi  a luat uscătorul de păr și l-a uscat până când a arătat perfect. În final, a luat iepurașul mort și s-a strecurat în curtea vecinilor unde a pus iepurașul la loc în cușca lui. La aranjat puțin ca să pară cât mai natural.

   În dimineața următoare, prietenul meu s-a uitat pe fereastră și a remarcat o mulțime de oameni adunați în jurul cuștii iepurelui. Toată lumea părea să vorbească aprins. Prietenul meu s-a hotărât să meargă și el să vadă ”despre ce era vorba”. Când a ajuns acolo, mama lui Bonny i-a spus:

   – N-o să crezi ce s-a întâmplat! Este o minune! Iepurașul lui Bonny a murit de câteva zile și tocmai acolo îl îngropasem…”

   Morala: Nu încerca să acoperi o greșeală cu o minciună.


   Un negru, soț și tată a unui copil, în fiecare zi mergea la lac și pecuia nu mai mult de 3 pești, după care plecă liniștit acasă.

   Cineva remarcă acest obicei și mod de viață, la care, îl întrebă pe pescarul nostru:

   – De ce pescuiești 3 pești și nu 6?

   – Pentru că unul este pentru soția mea, unul pentru copilul meu și unul pentru mine, răspunse negru. De ce? întrebă el.

   – Păi 3 îi duci la familie, iar ceilalți 3 îi vinzi. Iar cu banii strânși, încet încet, îți poți lua o barcă, spuse convins observatorul.

   – Bun! Și, ce fac după aceea? întrebă nelămurit negrul.

   – Păi după ce îți iei o barcă vei putea prinde cu năvodul și vei câștiga și mai mulți bani, iar apoi, încet încet, deschizi o fabrică de conserve de pește unde alții vor lucra pentru tine, iar tu vei putea sta doar la pescuit, liniștit.

   Parcă nepăsător de această provocare îi răspunse celui care-l provocase destul:

   – Dar ce crezi, tu, că fac acum?


   Un băiețel a petrecut multe ore construind în cele mai mici detalii o mică barcă, machetă a unei corăbii. Apoi a luat-o și a mers la râul din apropiere ca să o pună pe apă. Imediat ce i-a dat drumul, aceasta a luat-o în josul apei foarte repede. Cu toate că a urmărit-o mult de-a lungul râului, n-a mai putut-o recupera. Vântul și curentul puternic au dus-o tot mai departe; neputând ține pasul, a pierdut-o. Trist, băiatul știa că va trebuie să lucreze din nou multă vreme să-și facă o altă barcă.

   Undeva în josul râului, un bărbat a găsit barca, a dus-o în oraș și a vândut-o unui magazin. Mai târziu, în aceeași zi, băiatul nostru a trecut prin oraș și a observat barca din vitrină. Intrând înăuntru, i-a spus vânzătorului că barca din vitrină îi aparținea. Știa toate amănuntele legate de ea, dar nu putea să demonstreze proprietarului magazinului că barca era a lui. Așa că, singura modalitate prin care o putea obține, era să o cumpere. Băiatul vroia barca înapoi atât de mult încât a făcut întocmai.

   Luându-și ”opera” din mâna vânzătorului, după ce a plătit-o, băiatul a spus:

   – Bărcuța mea, acum ești de două ori a mea. Eu te-am făcut și apoi te-am și cumpărat.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Colegul de lucru al lui Louis Pasteur în demonstrarea teoriei, pe atunci numită a germenilor, a fost Dr. Felix Ruh, un doctor evreu din Paris.

   Nepoata acestui doctor murise de difterie neagră, iar Dr. Ruh a jurat atunci, că va afla ce microb i-a ucis nepoata. De aceea s-a închis în laborator zile în șir. A pornit cu hotărâre să demonstreze, împreună cu Louis Pasteur, că teoria germenilor era mai mult decât o simplă teorie.

   Asociația medicilor nu a fost de acord cu Pasteur și a reușit să îl elimine. Dar, el n-a plecat departe de Paris. S-a refugiat în pădure și a deschis acolo un laborator în care și-a continuat  cercetarea interzisă.

   Douăzeci de cai frumoși au fost duși acolo, la laboratorul improvizat. Oameni de știință, doctori și asistente au venit să vadă experimentul. Ruh a deschis un recipient ermetic în care dezvoltase o cultură de difterie neagră, timp de luni de zile. Avea acolo germeni suficienți ca să omoare întreaga Franță. Apoi au mers la fiecare cal în parte și i-au injectat, prin limbă, nări și ochi acei germeni mortali. Toți caii, în afară de unul, au făcut febră mare și au murit. Majoritatea doctorilor și cercetătorilor au abandonat proiectul și nu au rămas să vadă ce se întâmplă cu calul rămas în viață.

   Timp de câteva zile calul a zăcut pe pământ, parcă refuzând să moară. Ruh, Pasteur și ceilalți rămași, dormeau pe paie în grajd, lăsând întotdeauna pe cineva de gardă care să îi trezească la orice scădere de temperatură, fie ea cât de mică.

   Într-o noapte, pe la ora 2, termometrul indica o scădere cu jumătate de grad a temperaturii calului. Cel ce supraveghea l-a trezit pe Dr. Ruh. Dimineață, temperatura scăzuse deja cu două grade. Seara acelei zile a consemnat dispariția completă a febrei, iar calul s-a putut ridica. A mâncat, iar apoi a băut apă.

   Atunci, Dr. Ruh a luat un baros și a lovit acel frumos cal în cap. Apoi, a scos sângele din animalul ce odată suferise de difterie neagră, dar supraviețuise. Au plecat cu toții în mare grabă spre spitalul minicipal din Paris, unde au intrat cu forța trecând de gărzi și de supraveghetori și au intrat în salonul izolat în care erau ținuți 300 de nou născuți bolnavi de difterie neagră. Acolo au inoculat fiecare copilaș cu sângele calului. Din cei trei sute de copii, doar trei nu au supraviețuit.

   Astfel, copiii au fost salvați prin sângele unui supraviețuitor.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Se spune că, în vechime, a existat un sat în care toți oamenii erau orbi.

   Într-o zi, umblând pe drum, șase oameni din acest sat au întâlnit un alt om care ”călărea” un elefant. Cei șase, care auziseră despre elefanți, dar nu fuseseră niciodată aproape de unul, au cerut călătorului permisiunea să atingă impresionantul animal. Își doreau să se întoarcă înapoi în satul lor și să le spună și celorlalți săteni cum arată un elefant.

   Călătorul a fost de acord. Și așa, i-a călăuzit pe fiecare din cei șase bărbați în părți diferite ale corpului elefantului. Toți cei șase orbi au atins și pipăit elefantul, până când au fost siguri că știu cum arată.

   Cu multă nerăbdare, s-au întors spre casă, pentru a-și povesti experiența avută. Toți sătenii s-au adunat în jurul lor ca să audă despre elefant.

   Primul care a pipăit animalul din lateral a spus:

   – Un elefant este asemenea unui zid mare și gros.

   – Nici vorbă, a spus al doilea, care simțise trompa elefantului. Mai degrabă este lung, rotund, moale.

   Cel de-al treilea, care simțise urechea a intrat și el în discuție:

   – Nu e deloc așa, a spus el. Este asemenea unei frunze gigantice, moale, care se mișcă atunci când o atingi.

   – Nu sunt de acord, a spus al patrulea, care atinsese coada. Vă spun eu, elefantul este asemenea unui șarpe gigantic.

   Cel de-al cincilea a strigat și el contrariat fiind de tot ce se spusese până atunci. El atinsese unul dintre picioarele elefantului și a concluzionat:

   – Elefantul este rotund, asemenea unui copac.

   Cel de-al șaselea, care fusese lăsat să călărească pe spatele elefantului a protestat și el:

   – Nici unul nu aveți dreptate. Nu sunteți în stare să descrieți un elefant! Este asemenea unui munte mișcător!

   Până în ziua de azi, acești oameni au continuat să se certe și astfel, nimeni din acel sat nu a reușit încă să afle cum arată în realitate un elefant.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Când eram în liceu, eram cam timid și n-am prea mers la întâlniri cu fete. Așa că prietenul meu, a venit la mine într-o zi, și mi-a spus:

   – Hei, ți-am aranjat o întâlnire fantastică cu o fată, sâmbătă seara. Totul e aranjat!

   – Cine este?, am întrebat eu.

   Era verișoara lui, Doris. Nu o întâlnisem niciodată – nu întâlnisem încă nici o fată pe nume Doris.

   – O, nu, am replicat eu, eu nu merg la întâlniri, așa pe nevăzute.

   – Hei omule, nu-ți fă griji în legătură cu asta, mi-a spus prietenul meu. Doris este o tipă superbă. Și crede-mă, arată trăznet. Dar, dacă nu mă crezi, îți voi spune cum să scapi de o astfel de întâlnire, dacă nu îți place. Uite cum fac eu când vreau să fac cunoștință cu vreo domnișoară: merg la ea să o iau și când deschide ușa, o verific. Dacă îmi place ce văd, atunci e perfect, mergem mai departe. Dar dacă e urâtă, mimez o criză de astm. Fac ceva de genul Aaahhhgggggg! Fata întreabă: ”Ce s-a întâmplat?”, iar eu îi răspund: ”Este astmul meu!” Și așa trebuie să contramandăm întâlnirea. Simplu.

   – Nu știu ce să zic… Bine. Pare destul de ușor. Am să merg, am răspuns eu.

   Așa că am mers să o iau pe Doris de acasă. Am sunat, ușa s-a deschis și Doris a apărut. M-am uitat la ea și, spre surprinderea mea, prietenul meu avusese dreptate. Era frumoasă! Am stat acolo fără să țtiu ce să fac sau să spun.

   Ea s-a uitat la mine și a făcut Aaahhhgggggg!

Ilustrașii fierbinși, Wayne Rice


   Un băiețel își petrecea duminica jucându-se în nisip. Avea o ladă mare de nisip în care își adusese cu el mașinuțele, camioanele, o găletuță și o lopățică de plastic roșie.

   În procesul de ”construire” al drumurilor și tunelurilor, el a descoperit o piatră mare chiar în mijlocul lăzii. Băiețelul a început să sape în jurul ei, până i-a dat de capăt. Cu mare greutate, a împins-o și a tras-o prin nisipul din cutie, folosindu-și picioarele și mâinile. Când a ajuns la marginea lăzii, a descoperit că nu o poate rostogoli peste margine.

   Hotărât, băiatul a încercat să o împingă, să o rostogolească, a încercat tot ce știa și putea; dar, de fiecare dată, pe când credea că a făcut progres, piatra se rostogolea din nou în cutie. Băiețelul s-a luptat cu piatra, dar singura sa recompensă era o piatră care se rostogolea înapoi, lovindu-i, de fiecare dată, degețelele. În final, a izbucnit în plâns.

   În tot acest timp, tatăl copilului privea, din cameră, la frământarea de afară. În momentul în care lacrimile au început să i se prelingă pe obraz, o umbră imensă l-a acoperit pe copil și lada de nisip. Era tatăl lui. Blând, dar hotărât, el a spus:

   – Fiule, de ce nu te-ai folosit de toată puterea pe care o aveai la îndemână?

   Învins, băiatul a șoptit:

   – Dar, am folosit-o, tati, am folosit-o! M-am folosit de toată puterea mea!

   – Nu fiule, l-a corectat tatăl cu blândețe. Nu te-ai folosit de toată puterea ce o aveai la îndemână, ci doar de cea pe care o aveai tu însuți. De ce nu m-ai chemat pe mine?

   – Și cu aceasta, tatăl s-a aplecat, a ridicat piatra și a scos-o din cutie.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Revista Outside prezintă adesea povestiri despre oamnei care și-au riscat viețile doar pentru a deveni faimoși.

   Larry Walters, de exemplu, a zburat într-un șezlong de plajă, suspendat fiind de 40 de baloane umplute cu heliu. Când a ajuns la înălțimea de 5000 de metri a început să tragă în baloane cu pușca cu alice pe care o avea cu el, coborând astfel înapoi pe pământ, unde a aterizat în siguranță.

   Francezul Jean Luc Antoni schiază pe pietre. În 1987 el a înregistrat recordul mondial la viteză, coborând pe o pârtie pietroasă din Franța, cu 97,6 km/h cu ajutorul unui monoshi. Deoarece frânarea este imposibilă, inventivul Antoni a ridicat un zid de carton la baza pârtiei și a intrat în acest zid ca să se poată opri. A supraviețuit.

   Reg Mellor, la vârsta de 72 de ani este încă campion mondial la ”nevăstuici la picior”. Acest concurs implică legarea pantalonilor concurentului la glezne, introducerea în pantaloni a două nevăstuici păroase, cu gheare ascuțite și cu dinți și mai ascuțiți, și cu un apetit carnivor extrem de mare. Apoi, cureaua concurentului este strânsă bine, după care ele stă în fața ”judecătorilor” cât poate de mult, în timp ce aceste animale încearcă să iasă afară.

   Reg Mellor deține recordul de 5 ore și 26 minute.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   E vacanță. O familie este într-o călătorie cu mașina. Este cald și toate geamurile mașinii sunt deschise, fiecare bucurându-se de răcoarea provocată de viteză. Dintr-o dată, o albină intră în mașină și începe să bâzâie primprejur, amenințător. Una din fetițele care stătea pe bancheta din spate, alergică la înțepătura de albină, începe să strige:

   – Tati! strigă ea îngrozită. O albină! O să mă înțepe!

   Tatăl trage mașina pe dreapta și se întoarce, încercând să prindă albina. Zburând înspre el, albina se lovește de parbriz și acesta o prinde în pumn. Ținând-o în pumnul închis, tatăl așteaptă inevitabila înțepătură.

   Albina își înfige acum în mâna tatălui și el, de durere, deschide pumnul, eliberând albina. Fetița strigă din nou îngrozită:

   – Tati, o să mă înțepe!

   Dar tatăl îi răspunde liniștit:

   – Nu, draga mea, fii liniștită. Nu te mai poate înțepa. Privește la mâna mea.

   Acul albinei era acolo, în mâna sa.

   1 Corintnei 15:54 ”Moartea a fost înghițită de biruință!”

   1 Corinteni 15:55 ”Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?”

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Doi adolescenți aventuroși, foarte buni prieteni, au plecat în expediție, explorând peșteri. Într-una dintrea acestea, au descoperit, destul de adânc, urme de urs. Au hotărât să meargă mai departe, cu curaj, încet și cu extremă precauție, cu ochii larg deschiși și cu urechile ciulite în cazul în care ar fi întâlnit cu adevărat ursul.

   Dintr-o dată, din întunericul peșterii a sărit în fața lor un urs imens, cel mai mare pe care îl văzuseră vreodată. Ridicat în două picioare în fața lor, ursul a scos un răcnet asemănător celui de leu, care a provocat un ecou asurzitor. Speriați de moarte, cei doi băieți au hotărât instantaneu că este cel mai indicat să o ia la fugă. S-au întors imediat și au rupt-o la fugă.

   Dar, în acel moment, unul dintre ei s-a trântit la pământ și a început să-și dezlege cu disperare șireturile bocancilor. S-a descălțat de ei și a încălțat repede perechea de teniși din rucsac începând repede să-și lege șireturile.

   Prietenul său exasperat s-a întors și a strigat la el:

   – Hai odată , omule! Să ieșim de aici! Ce te-a apucat să-ți schimbi chiar acum încălțămintele? Și așa nu prea avem mari șanse să scăpăm – nu putem fugi mai repede decât ursul!

   Stând în picioare deja și luând-o la fugă, cel dintâi i-a răspuns:

   – Nu trebuie să alerg mai repede decât ursul. Tot ce trebuie să fac este să alerg mai repede decât tine.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un grup de elevi de la un liceu din California au petrecut trei luni, pregătindu-se și planificând o excursie în Mexic pe perioada vacanței de Paști, ca sa-i ajute pe cei săraci. S-au rugat ca Dumnezeu să-i folosească într-un mod miraculos. Anticipând o săptămână pasionantă, au călătorit spre o biserică mică de lângă Mexicali.

   Când au ajuns în micul sătuc, duminica dimineață, tinerii au văzut că biserica la care urmau să meargă ei fusese arsă aproape în întregime. Tavanul căzuse, iar în picioare mai erau doar cei patru pereți laterali. Și-au croit drum, cu atenție, printe dărâmături, spre ceea ce mai rămăsese din clădire. Atunci au auzit un cântec în spaniolă răzbătând din interiorul bisericii. Au fost întâmpinați de chipul uimit și obosit al unui pastor mexican și al celor nouă credincioși ce participau în închinarea de dimineață. Se părea că biserica nu primise scrisoarea prin care grupul își făcea cunoscute intențiile de a-i vizita și de a-i sluji timp de o săptămână.

   Când cântecul s-a terminat, pastorul a întrerupt serviciul de închinare, s-a îndreptat spre grup spunând:

   – Que pasa? ceea ce grupul a interpretat ca fiind: ”Ce căutați voi copii albi, bogați, în biserica noastră?”

   După o lungă tăcere, unul dintre tineri a răspuns:

   – Suntem creștini și am venit aici ca să slujim.

   Auzind aceasta, ochii pastorului s-au umezit de lacrimi.

   – Câțiva oameni din sat au incendiat biserica, acum șase luni. De atunci ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutoare, dar am încetat să mai sperăm că vor veni vreodată. Slăvit să fie Dumnezeu!

   Cei treizeci și cinci de tineri liceeni au amuțit. Au auzit de multe ori ideea de a fi folosiți de Dumnezeu, dar acum era pentru prima dată când experimentau acest lucru. Uimit, unul dintre tineri s-a întors spre altul și i-a spus:

   – Nu-mi vine să cred, noi suntem răspunsul la rugăciunile lor!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Alexandru cel Mare, unul dintre cel mai mari generali ai tuturor timpurilor a cucerit cu ajutorul vastei sale armate aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieșit să se plimbe printre corturile taberei sale.

   În timp ce se plimba, a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă – o greșeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greșeli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoală pe soldatul adormit și o aprindea.

   Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-și generalul, tânărului i s-a făcut frică.

   – Știi care este pedeapsa pentru adormitul în gardă?, l-a întrebat acesta pe soldat.

   – Da, domnule general, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă.

   – Soldat, care este numele tău?, a întrebat Alexandrul cel Mare.

   – Alexandru, domnule general.

   Alexandru cel Mare a repetat întrebarea:

   – Care este numele tău?

   – Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat soldatul.

   Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai ridicată:

   – Care este numele tău?

   Și din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu și mai multă frică:

   – Numele meu este Alexandru, domnule general.

   Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi și i-a spus:

   – Soldat, schimbă-ți numele, iar dacă nu, schimbă-ți comportamentul!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice

Statistica

  • 55,487 vizionari

Calendar

august 2016
M T W T F S S
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Puteti primi fiecare postare noua de pe acest blog prin email. Daca doriti, va rog sa va scrieti adresa de email mai jos, dupa care, da-ti click pe Activeaza!

Alături de 22 de alți urmăritori

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.