You are currently browsing the monthly archive for aprilie 2010.
Cel mai bun exemplu pentru a ilustra scopul vieții devoționale este cel al unui băiețel care a intrat în biroul tatălui său. Când tatăl l-a întrebat ce dorește, băiețelul i-a răspuns:
– O, nimic, vroiam doar să fiu cu tine.
Viața personală devoțională, Bobby Moore.
Cu câțiva ani în urmă, o domnișoară frumoasă a primit în dar o carte. A început să o citească, dar i s-a părut cam seacă și plictisitoare, așa că a pus-o deoparte în bibliotecă. După o vreme, participând la un eveniment social, ea i-a fost prezentată unui tânăr fermecător care era punctul de atracție al acelei adunări. A aflat că numele tânărului era H. W. Wood. În timpul conversației, ea i-a spus:
– O, domnule Wood, am acasă o carte scrisă de cineva pe nume Wood; de fapt, autorul are aceleași inițiale ca dumneavoastră. Nu este aceasta o coincidență extraordinară?
– Deloc, a venit răspunsul tânărului burlac, eu am scris cartea.
Când tânăra s-a întors acasă, a căutat cartea în bibliotecă și a stat până după miezul nopții ca s-o termine de citit! Pentru că fusese captivată de autor, a simțit dorința subită de a-i citi cartea – și de data aceasta i s-a părut extrem de interesantă. Mai târziu tânăra respectivă a devenit doamna Wood!
Viața devoțională personală, Bobby Moore.
Bobby Moore mărturisește: ”Când bunul meu prieten Billy Morgan a fost misionar în Brazilia, mi-a scris cu credincioșie. Scrisorile lui erau întotdeauna personale și interesante. Într-o zi, după ce citisem o scrisoare de la el, am început să citesc din Biblie. Cu regret trebuie să recunosc că scrisoarea lui Billy Morgan mi s-a părut mai interesantă decât Biblia. I-am mărturisit imediat lui Dumnezeu concluzia mea greșită. Dumnezeu i-a șoptit duhului meu cuvinte pe care nu le voi uita niciodată. Mi-a spus: ”Biblia aceasta este scrisoarea Mea personală adresată ție.” Din ziua aceea am privit Biblia ca pe scrisoarea personală a lui Dumnezeu destinată mie, iar acest lucru a avut un impact extraordinar în viața mea.”
Viața devoțională personală, Bobby Moore.
Un evanghelist faimos era în oraș pentru o mare campanie de evanghelizare. În drum spre stadionul unde urma să aibă loc adunarea, evanghelistul a vrut să se oprească la poștă ca să trimită o scrisoare. S-a rătăcit și nu avea nici un indiciu încotro să meargă, așa că s-a gândit să ceară cuiva ajutorul.
A văzut un băiețel care mergea pe trotuar, așa că a oprit mașina și a spus:
– Îmi dai voie să te întreb ceva, băiete? Mi-ai putea spune unde este oficiul poștal?
– Sigur. Vă întoarceți înapoi, mergeți pe stradă până la primul semafor, faceți la stânga, după care mergeți înainte și îl vedeți după a doua stradă la dreapta, a răspuns băiatul.
– Multumesc mult, tinere, a spus evanghelistul. Apropo, aș vrea să te invit la o întâlnire astăzi după amiază. Acolo îți voi arăta cum poți să Îl găsești pe Isus și să-L faci Mântuitorul tău personal, întinzându-i astfel o invitație pentru evanghelizare.
– Slabe șanse, a replicat băiatul. Nici măcar oficiul poștal nu l-ai putut găsi.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Singurul supraviețuitor de pe o navă care se scufundase, a fost aruncat pe malul unei insule nelocuite. El s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-l salveze și, în fiecare zi, scruta orizontul, în găsirea ajutorului, dar nimeni nu părea să vină spre acea insulă. Obosit, a reușit să-și încropească o colibă din lemnele aruncate de ocean pe malul insulei.
Dar, într-o zi, după ce a vânat ceva pentru mâncare, s-a întors la coliba sa. Spre surprinderea lui, coliba era în flăcări, fumul ridicându-se în rotocoale spre cer. Ce ar fi putut să i se întâmple mai rău decât să-i ardă și coliba? Pierduse totul. Tot ce avea era în acea colibă. Plin de mânie a strigat către Dumnezeu.
– Doamne, cum ai putut să-mi faci una ca asta?
Totuși, devreme, în dimineața zilei următoare a fost trezit de zgomotele unei nave ce se apropia de insulă. Venise să-l salveze.
– De unde ați știut că sunt aici? a întrebat omul curios.
– Am văzut semnalul luminos, au răspuns cei de pe navă.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât, vapoarele să poată trece. Iar când se apropia vreun tren, el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.
Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul de 7 ani, ca să stea împreună cu el. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.
Pe la prânz, urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile pentru coborârea podului, astfel încât, trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod, a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul jos, fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune deja, de câteva secunde.
Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.
În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitru de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat. Era zdrobit de durere.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Un țăran avea un cal bătrân pe care îl folosea ca să lucreze pământul. Într-o zi, calul a scăpat și a fugit pe dealuri. Când vecinii au auzit acest lucru, au mers la stăpânul calului ca să-și exprime părerea de rău și sprijinul față de el. La acestea țăranul a răspuns:
– Noroc? Ghinion? Cine știe?
O săptămână mai târziu, calul s-a întors acasă înconjurat de o herghelie de cai sălbatici. De această dată, vecinii l-au felicitat pentru norocul lui.
– Noroc? Ghinion? Cine știe? a răspuns țăranul.
Apoi, când fiul țăranului a încercat să călărească unul din caii sălbatici, a fost aruncat de acesta din șa și și-a rupt un picior. Toată lumea a concluzionat că era vorba de ghinion. Numai că țăranul o ținea pe a lui:
– Noroc? Ghinion? Cine știe?
Câteva săptămâni mai târziu armata a trecut prin sat și a recrutat cu forța pe orice tânăr în stare să lupte în războiul ce izbucnise de puțină vreme. Când au văzut pe fiul țăranului cu piciorul rupt l-au lăsat acasă. Toată lumea a fost extrem de invidoasă pentru nocorcul țăranului.
– Noroc? Ghinion? Cine știe?
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
O familie avea în casa lor o vază antică originală, care fusese transmisă din generație în generație. Era o adevărată comoară și era păstrată pe un soclu special, ca obiect de mare valoare, la loc de cinste.
Într-o zi, părinții s-au întors ca de obicei de la serviciu, iar la ușă au fost întâmpinați de fiica lor. Adolescenta le-a spus:
– Mamă, tată, știți vaza antică despre care ne-ați spus că a fost transmisă din generație în generație?
– Da, au răspuns părinții.
– Ei bine, mamă și tată… generația noastră tocmai a… scăpat-o.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Mii de mașini sunt furate în fiecare an în California, dar în 1981, furtul unei mașini a făcut mare vâlvă, ajungând ca toate ziarele locale să îl pună pe prima pagină. Poliția a emis, de urgență, un buletin informativ pentru găsirea acelei mașini și prinderea celui care a furat-o.
De ce era acest furt atât de important?
Proprietarul mașinii furate a anunțat poliția că pe locul din față dreapta al mașinii se găsea o cutie cu biscuiți otrăviți. Proprietarul îi cumpărase pentru a-i folosi, cu efect mortal, la combaterea șobolanilor din casă. Așa că, poliția îl caută cu disperare pe hoț, nu pentru a-l pedepsi, ci pentru a-i salva viața.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Dl. Nelu și cu dl. Vasile (nume fictive), ambii foarte bolnavi, împărțeau un mic salon de spital. În salon încăpeau exact două paturi și două noptiere. Mai era loc doar pentru deschiderea ușii. O fereastră le permitea ”contactul” cu lumea. Dl. Nelu avea voie să stea în șezut, pe pat, timp de o oră pe zi, pentru că avea probleme cu fluidul din plămâni. Patul său era așezat la fereastră, însă dl. Vasile trebuia să-și petreacă cea mai mare parte a zilei întins pe spate. Mai neplăcut era faptul că nu li se permitea să facă ce și-ar fi dorit. N-aveau voie să citească, să asculte radio sau să uite la TV. Trebuiau să-și petreacă zilele în liniște, doar ei doi.
Fereastra părea că dă în parc, lângă lac unde rațe, lebede, bărcuțe deleghidate, copii, tineri îndrăgostiți, iarbă și flori, jocuri de fotbal ici colo și copaci peste care se vedea contural orașul erau doar câteva detalii. Dl. Nelu, fiind lângă fereastră, asculta toate acestea, bucurându-se de fiecare minut.
Într-o după masă, a fost o paradă în apropiere, iar dl. Vasile se gândea: ”De ce a trebuit să fie Nelu lângă fereastră și să aibă numai el toată bucuria de a vedea ce se întâmplă afară? De ce să nu am și eu șansa asta?”. După câteva zile, Dl. Vasile a ajuns negru de invidie. El ar trebui să stea de acum înainte la fereastră.
Într-o noapte, în timp ce dl. Vasile se uita în tavan, dl. Nelu a început să tușească brusc, înecându-se cu fluidul ce-i ieșea din plămâni. Mâinile i s-au întins spre butonul de alarmă. Dl. Vasile nu s-a clintit. Tusea vecinului de pat a continuat fiind întreruptă de sufocări tot mai frecvente, iar în final dl. Nelu a încetat să respire. Dl. Vasile a continuat să privească în tavan.
Dimineața, când a venit asistenta în salon, l-a găsit pe dl. Nelu mort. Fără mare zarvă, corpul i-a fost luat și dus la morgă.
Imediat când a avut ocazia, dl. Vasile a cerut să fie mutat în patul de lângă fereastră. Doctorul a fost de acord și a dispus mutarea acestuia. În momentul în care a fost lăsat singur, s-a foit să se așeze confortabil, s-a ridicat în coate și cu mare greutate a putut privi pe fereastră. Spre surprinderea lui, afară se vedea un zid cenușiu, mâncat de vreme.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Într-o duminică obișnuită de dimineață, la copii, la școala duminicală, învățătoarea responsabilă de lecție a pus următoarea întrebare:
– Copii, voi știți unde este Domnul Isus?
– La mine în baie, a răspuns convins un băiețel.
– Cum adică la tine în baie? replică încurcată învățătoarea.
– Păi tata, în fiecare duminică dimineața, când intră în baie (și o vede pe mama), întreabă: ”Doamne Isuse, tot aici ești?”
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
În vremurile în care canalizarea nu era încă la ”modă”, o englezoaică urma să viziteze Germania. Avea o cameră rezervată la o pensiune, proprietatea familiei directorului școlii din localitate. Englezoaica era preocupată de viitoarea sa cameră, dacă avea W.C. (water closet). Astfel, i-a scris o scrisoare directorului școlii, întrebându-l dacă în pensiune este sau nu W.C. Directorul, care nu era un prea bun vorbitor de limbă engleză, l-a întrebat pe preotul din localitate dacă știa ce înseamnă W.C. În final, după ce aceștia doi au cântărit ce ar putea însemna aceste două litere și au concluzionat că se referea la capelă (Wayside Chapel). Deci, au conchis ei, doamna se interesa dacă capela era sau nu aproape de pensiune. Directorul i-a trimis distinsei doamne următorul răspuns:
Stimată Doamnă,
Cu deosebită plăcere vă anunț că W.C. este situat la 9 mile de pensiune, în inima unei păduri de brad deosebite.
Are capacitatea a 229 de persoane și este deschisă numai duminica și joia. Deoarece pe perioada verii este aglomerație, vă sugerez să veniți devreme, cu toate că este suficient loc de stat în picioare. Știu că această situație este cam neplăcută, mai ales dacă aveți obiceiul să mergeți regulat. Vă spun ceva ce s-ar putea să vă intereseze: acolo s-a întâlnit pentru prima dată fiica mea cu soțul ei. Și tot acolo și-au făcut și ceremonia religioasă. Îmi amintesc ce goană după locuri era: erau 10 oameni pe un singur loc. A fost extraordinar să vezi expresia de pe fețele lor.
Vă veți bucura probabil să aflați că mulți oameni își aduc prânzul și rămân acolo după amiezele. Alții însă vin doar în ultimul minut. Acustica este impresionantă, putând fi auzite chiar și cele mai delicate sunete.
Cea mai bună achiziție este clopotul, care sună de fiecare dată când intră cineva. De asemenea, acolo este și un bazar de unde se pot procura perinițe de pluș pentru șezut, lucru considerat necesar de către majoritatea celor ce merg acolo. Soția mea a fost bolnavă, așa că nu a mai mers acolo de multă vreme. Peste câteva zile se împlinește un an de când a fost ultima dată la W.C., lucru care, firește, îi provoacă mare suferință.
Voi fi încântat să vă rezerv cel mai bun loc, astfel încât să fiți văzută de toată lumea. Mai mult, aștept cu nerăbdare să vă conduc eu însumi acolo.
Cu stimă și respect,
Directorul.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
O familie de țestoase a plecat la picnic, astfel au plecat la drum în căutarea unui loc potrivit. În al doilea an de călătorie, în sfârșit, l-au găsit. Timp de șase luni au curățat locul, apoi au despachetat coșul cu mâncare și au aranjat masa. După ce au făcut toate acestea au descoperit că uitaseră sarea. Un picnic fără sare ar fi fost un dezastru, au concluzionat cu toții.
După o lungă discuție, cel mai tânăr dintre copiii familiei de țestoase a fost ales să se întoarcă acasă după sare. Neavând încotro, a acceptat să meargă după sare dar cu o condiție: nimeni să nu mănânce până când nu se va întoarce și el. Familia a fost de acord, așa că țestoasa a luat-o la drum.
Au trecut trei ani și țestoasa nu se întoarse încă; cinci ani, șase ani, iar în al șaptelea an de absență, cea mai vârstnică dintre țestoase nu a mai putut răbda foamea. Astfel a anunțat că va începe să mănânce și și-a desfăcut un sandwich. În acel moment, țestoasa trimisă după sare a scos repede capul de după un copac și a început să strige:
– Vedeți! Știam eu că nu veți aștepta! Acum nu mă mai duc după sare!
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Unul dintre marile accidente feroviare din istorie s-a petrecut la tunelul El Toro, în Leon, Spania, la 3 ianuarie 1944. Peste cinci sute de oameni au murit atunci.
Trenul acela de pasageri, era lung și avea câte o locomotivă la fiecare din cele două capete ale trenului. În acea zi, când trenul a intrat în tunelul El Toro, motorul locomotivei din față s-a oprit. Mecanicul de la locomotiva din spate a pornit imediat motorul ca să tragă trenul înapoi și să îl scoată din tunel. Însă, în acelaș timp, mecanicul de la locomotiva din față a reușit să repornească motorul și a vrut să continue drumul. Mecanicii nu aveau nici un mijloc de comunicare unul cu celălalt. Și așa, neștiind unul de altul, ambii credeau că, de fapt, au nevoie de mai multă putere. Trăgeau de tren în ambele direcții. Sute de oameni au murit astfel asfixiați de monoxid de carbon, deoarece trenul nu se putea ”hotărî” în ce direcție să o ia.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Se spune că un mare acrobat de circ, a întins o sârmă deasupra cascadei Niagara. În ciuda vântului și fără vreo plasă de siguranță, spre uimirea și încântarea mulțimii care îl privea, el a umblat, a alergat și chiar a dansat pe sârmă.
La un moment dat, a luat o roabă plină cu cărămizi și a uimit mulțimea prin relaxarea cu care o împingea pe sârmă, dintr-o parte în alta a cascadei. Atunci, s-a întors spre mulțimea care îl privea și a spus:
– Câți dintre voi cred că pot împinge un om dintr-o parte în alta, cu ajutorul roabei?
Votul a fost unanim. Toată lumea îl aclama, în timp ce-și ridicau mâinile. Cu toții credeau că o poate face!
– Atunci, a continuat acrobatul, care dintre voi se oferă voluntar pentru încercare?
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Biografii au scris despre Thomas Edison, inventatorul becului electric, că acesta a făcut peste 900 de becuri până ce a ajuns să funcționeze. De nouă sute de ori a făcut becul, l-a conectat la curent, a apăsat întrerupătorul și… nimic. Conform mărturisirilor lui Edison, de fiecare dată când a făcut un bec, el a descoperit încă o modalitate cum să nu facă becul. În final, prin procesul de eliminare, a făcut un bec care a produs lumina. Rezultatul? A ajuns să fie unul dintre genialii inventatori ai lumii.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Într-o zi frumoasă de vară, trei călători zburau cu un mic avion: un preot și doi adolescenți, dintre care unul tocmai câștigase premiul la concursul Cel mai deștept adolescent din lume.
În timp ce zburau, pilotul s-a întors spre ei și le-a spus:
– Am o veste rea și una și mai rea. Vestea rea este că nu mai avem combustibil. Avionul se va prăbuși în scurtă vreme. Iar vestea și mai rea este că am numai trei parașute. Asta înseamnă că cineva va urma să moară, prăbușindu-se cu avionul.
Pilotul a continuat:
– Eu am familie. Am soție și trei copii care mă așteaptă acasă. Am responsabilități. Îmi pare rău, dar trebuie să iau una dintre parașute.
Și cu asta, a apucat o parașută și a sărit. Imediat, Cel-Mai-Deștept-Adolescent-Din-Lume a fost următorul care a luat cuvântul:
– Eu sunt cel mai deștept adolescent din lume, a spus el, s-ar putea ca eu să fiu cel care descoperă tratamentul pentru cancer sau SIDA sau rezolvă problemele economice ale lumii. Lumea contează pe mine!
Astea fiind spuse, a apucat a doua parașută și a sărit. Următorul care a vorbit a fost preotul:
– Fiule, ia tu ultima parașută. Eu sunt împăcat cu Domnul și sunt gata să mă prăbușesc cu avionul. Ia parașuta și sari.
– Liniștește-te părinte, a spus celălalt adolescent. Cel-Mai-Deștept-Adolescent-Din-Lume tocmai a sărit din avion cu rucsacul meu.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Cu câțiva ani în urmă, un tânăr care căuta de lucru s-a apropiat de șeful unei echipe de tăietori de lemne și i-a cerut de lucru.
– Depinde, a răspuns șeful echipei. Hai să vedem dacă poți tăia copacul ăsta.
Tânărul a păși lângă copac și cu mare îndemânare a doborât copacul. Șeful, impresionat a exclamat:
– Poți începe de luni!
Așa au trecut zilele: luni, marți și miercuri. Joi după masă, șeful s-a apropiat de el și i-a spus:
– Astăzi la plecare poți să te oprești să-ți iei plata.
Nedumerit, tânărul a întrebat:
– Eu credeam că plătiți vinerea.
– În mod normal da, a răspuns șeful, dar tu ești concediat, deoarece ai rămas în urmă. Diagramele noastre zilnice arată că ai căzut de pe primul loc, unde erai în ziua de luni, pe ultimul loc, miercuri.
– Dar eu lucrez din greu, a încercat să se apere tânărul. Ajung primul la lucru, plec ultimul și lucrez chiar și în pauzele de masă!
Șeful, văzând sinceritatea tânărului, s-a gândit puțin și apoi l-a întrebat:
– Spune-mi, tu ți-ai ascuțit vreodată toporul?
– Păi, nu, domnule. Am fost prea ocupat cu lucrul ca să-mi fac timp pentru asta.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
S-a întâmplat ca un grup de vizitatori să facă turul unei rafinării de petrol. Ghidul le-a arătat toate etapele procesului de rafinare. Camerele imense de catalizare, țevile, vănile de încălzire – tot ce intra în procesul de rafinare a petrolului. Când turul s-a terminat, unul dintre vizitatori a întrebat ceva foarte simplu:
– Domnule, ne-ați arătat totul cu excepția departamentului de expediere. Nu ne-ați arătat unde sunt îmbuteliate sau încărcate acestea în cisterne și trimise în lume.
– Ei bine, vedeți, noi nu avem un departament de expediere. Tot ce producem este folosit ca și combustibil pentru continuarea procesului de rafinare.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Darrell Loomis era un șofer de camion. În fiecare săptămână el făcea un transport între Cincinnati și Atlanta. Locul preferat unde mânca pe această rută era la Joe´s Dinner. Darrel se oprea întotdeauna să mănânce acolo.
Într-o după masă de vară, Darrel și-a parcat camionul și a intrat în salon. S-a așezat la masa lui preferată, a treia de la geam și a comandat obișnuita sa masă: sandwich cald cu carne, cartofi piure și ceai cu gheață.
În zare se vedea un nor de praf care se apropia. Acest nor s-a oprit în parcare și a lăsat să se zărească cei 12 membrii ai unei bande de motocicliști îmbrăcați în costume de piele și cu tatuaje pe tot corpul. Motocicletele erau o minunăție, și erau parcate chiar lângă camionul lui Darrell. Gașca a intrat în salon și imediat l-a reperat pe șofer.
– Ia te uită, cine-i micuțul ăsta de aici de la masă? a rânjit unul dintre ei.
Darrel a rămas tăcut și a continuat să mănânce. Formând un semicerc în jurul lui, gașca a început să pocnească din degete. Imperturbabil, Darrell continua să mănânce. Unul dintre cei din gașcă a luat ceaiul lui Darrell și i l-a turnat în cap, sub privirile încântate și ovațiile celorlalți. Darrell și-a șters fața cu șervețelul și a continuat. Un altul a luat cu mâna niște cartofi piure și i l-a îndesat într-o ureche, ștergându-se apoi de spatele lui Darrell. Acesta a rămas însă calm și nu a răspuns provocărilor, ci continua să mănânce.
Cu toate că gașca continua să îl hărțuiască, el nu a reacționat în nici un fel. Când a terminat de mâncat, s-a ridicat, s-a dus la Joe, proprietarul, și și-a plătit consumația. A ieșit din salon fără să spună o vorbă.
Șeful trupei a izbucnit în râs și i-a spus proprietarului Joe:
– Ce bleg! Ăsta nu-i prea bărbat!
Joe, privind pe fereastră, a spus:
– Nu, și nici un șofer prea bun nu-i. Tocmai a trecut cu camionul peste 12 motociclete superbe!
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Domnul și doamna Jones au primit o scrisoare de la fiica lor, Julie, studentă la facultate în anul întâi.
Dragă mamă și tată,
M-am gândit să vă scriu o scrisoare ca să știți ce se mai întâmplă cu viața mea. M-am îndrăgostit de un tip pe nume Blaze. E într-adevăr un tip pe cinste, dar a renunțat la școală de câțiva ani și s-a căsătorit. N-a mers, așa că, anul trecut a divorțat. Ne întâlnim de câteva săptămâni și ne gândim să ne căsătorim, în toamnă. Până atunci am hotărât să mă mut în apartamentul lui. S-ar putea să fiu însărcinată. O, da, am renunțat și eu la școală, săptămâna trecută, ca să îmi pot lua o slujbă ca să îl întrețin pe Blaze. Sper să termin facultatea după ce ne căsătorim.
Dragi părinți, vreau să vă spun că tot ce am scris până acum sunt doar minciuni. Nimic nu este adevărat. Am glumit. Am luat doar un 6 la franceză, 5 la matematică și, de asemenea, este adevărat că am nevoie de niște bani. A-ți putea, vă rog, să-mi trimiteți niște bani? Mulțumesc mult.
Cu drag, Julie.
Morala: veștile rele par mai bune pe lângă altele și mai rele.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
PIERDUT CÂINE – OFER RECOMPENSĂ 50 EURO. Câinele este corcitură între ciobănesc german cu maidanez, negru cu maro; este mușcat, șchiop de piciorul drept din spate, fără blană pe coadă și chior. Răspunde la numele ”Lucky” (Norocosul).
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
O fetiță își dorea să devină o pianistă renumită, dar singurul lucru pe care îl știa cânta la pian era o melodie Bețișoare. Oricât s-a străduit să învețe să cânte altceva, nu putea mai mult. După un timp părinții ei s-au hotărât să-i dea ore de pian cu un maestru, care să o învețe să cânte cum trebuie. Bineînțeles, micuța a fost extrem de încântată.
Când au ajuns acasă la maestru pentru prima lecție, părinții și fetița s-a aplecat deasupra pianului și a început să cânte Bețișoare. Părinții s-au rușinat și au încercat să o oprească, dar chiar în acel moment a intrat maestrul, iar acesta i-a încurajat să o lase să cânte.
Apoi, maestrul și-a tras un scaun lângă fetiță și a ascultat-o cântând. După un timp a început să cânte și el împreună cu ea, adăugând deferite acorduri, triolete și arpegii. Fetița a continuat să cânte. Părinților nu le venea să creadă. Acum ascultau un duet de pian încântător, interpretat de fiica lor împreună cu maestrul, și surprinzător, tema principală era tot Bețișoare.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Christopher Wren, proiectantul catedralei St. Paul din Londra, una dintre cele mai frumoase clădiri din lume, scria despre reacția muncitorilor constructori când erau întrebați ce fac. Muncitorii care erau plictisiți și obosiți răspundeau:
– Eu așez cărămizi. Eu transport ciment.
Un mincitor însă, care prepara amestecul de ciment părea vesel și entuziast în munca sa. Întrebat ce face, el a răspuns:
– Eu construiesc o catedrală magnifică.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
În vremea când telegraful era cea mai rapidă modalitate de comunicare la distanțe mari, un tânăr și-a depus o cerere pentru ocuparea postului de operator în cod Morse. El citise anunțul în ziar. S-a dus la adresa indicată. A intrat într-o sală mare, plină de oameni foarte ocupați, ce discutau, băteau la mașini de scris, iar alții transmiteau mesaje Morse. Un semn de pe biroul secretarului îl îndruma să completeze un formular și să aștepte să fie chemate într-un birou alăturat.
Tânărul nostru și-a completat formularul și a șezut alături de alți șapte candidați. După câteva minute, tânărul s-a ridicat, a traversat sala de așteptare și a intrat în birou. E firesc, ceilalți au fost surprinși, nepricepând ce se întâmplă. Au mormăit între ei, întrebându-se unul pe altul dacă s-a auzit vreo chemare. Cu toții au fost de acord că tânărul făcuse o greșeală și astfel va fi descalificat. Totuși, după câteva minute, proprietarul l-a condus pe tânărul ce intrase în birou și le-a spus celorlalți:
– Domnilor, îmi pare rău, dar postul tocmai a fost ocupat.”
Ceilalți candidați au început să vocifereze nemulțumiți, iar unul dintre ei a spus:
– Stați puțin, nu înțeleg. El a venit ultimul aici, iar noi nici măcar nu am fost intervievați. Și totuși, el a primit slujba? Nu este cinstit!
– Îmi pare rău, dar în tot acest timp cât ați stat aici, telegraful transmitea continuu în cod Morse, următorul mesaj: Dacă întețegi acest mesaj, întră în birou. Slujba este a ta. Nici unul dintre voi nu l-a auzit sau înțeles. Însă acest tânăr l-a auzit și l-a înțeles. Slujba este a lui!
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Băștinași din Africa au un mod ingenios de a prinde maimuțele. După ce curăță bine jumătate dintr-o nucă de cocos, fac o gaură, astfel încât prin ea abia să încapă mâna unei maimuțe. Apoi pun un fruct, ca portocala de exemplu, după care leagă cu funii întreaga nucă, ambele jumătăți înapoi la locul lor.
Mai devreme sau mai târziu, o maimuță apare condusă de mirosul delicios al portocalei. Atunci maimuța își strecoară mâna prin gaura din nucă, iar în momentul în care vrea să scoată fructul nu poate, fiind mai mare decât orificiul făcut, astfel că, atâta timp cât ține portocala în mână, ea este prinsă în capcană.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
În mod uimitor, o mănușă poate face tot felul de lucruri: poate ridica o carte, poate saluta, poate scărpina, poate mângâia sau lovi pe cineva. Totuși ce poate face este să stea. Pot striga la ea, să mă enervez pe ea, să încerc să o învăț, dar fără nici un rezultat. Nu poate face nimic singură. Fără mâna mea în interior, mănușa nu este altceva decât o bucată de material sau piele.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
O mulțime de bărbați, femei și copii s-au adunat la gară. Îmbrăcați ca pentru o călătorie lungă, cu bagajele alături, discutau între ei în șoaptă. Bărbați înarmați, îmbrăcați în uniforme SS, temuta aripă a armatei naziste, îi înconjurau.
Oamenii ce tremurau pe peronul gării nu erau criminali. Erau evrei. Evrei francezi care fuseseră alungați din casele lor de către naziști sau de către francezii ce simpatizau cu cotropitorii.
Soldații înarmați i-au îndrumat pe evrei în vagoane. Au intrat fără să opună rezistență. Cei ce privreau se întrebau de ce se întâmplă așa ceva; dar ajungeau să se liniștească spunându-și că totul va fi bine, că nu era nevoie să-și facă griji pentru prietenii și vecinii lor. Erau pe mâini bune.
Cum puteau crede așa ceva? Deoarece, pe fiecare ușă de vagon scria în franceză: Compania de transporturi caritabile.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
După o perioadă nu lungă de timp de la căsătoria lor, pastorul Bisericii i-a luat pe amândoi puțin de o parte și i-a întrebat:
– Dragii mei, cum merge căsătoria voastră? îl întrebă pastorul pe soț.
– Ca ceasul frate! răspunse soțul.
– Cum, adică, ca ceasul? întrebă pastorul, plăcut surprins.
– Păi știți cum frate? Când ea zice ”Tic”, eu ”Tac”.
Te-ai întrebat vreodată de ce rațele sălbatice zboară în stoluri în formă de V? Oamenii de știință de la Cal Tech au făcut-o. Ei au pus computere și simulatoare de zbor la lucru și au descoperit răspunsul – stolurile de rațe zboară în această formație pentru că este cea mai ușoară formă de zbor.
Formația funcționează aerodinamic, asemenea unei aripi unice, adică rezistența vântului este distribuită egal pe fiecare dintre rațe. Aceasta reduce rezistența aerului pe fiecare pasăre în parte. Douăzeci și cinci de rațe care zboară împreună pot călători mai mult cu 70% decât ar reuși o rață de una singură.
Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.
Olimpiada de la Barcelona din 1992 a oferit unul dintre cele mai incredibile momente sportive.
Britanicul Derek Redmond alerga în cursa vieții sale, să câștige medalia de aur în cursa de 400 de metri. În timp ce lua turnanta vedea deja linia de sosire care îl aștepta. Dintr-o dată a simțit o durere acută în partea superioară a piciorului, lăsându-se astfel, de durere, cu fața la pământ pe pistă.
Așa cum putea, schiopătând, a luat-o din nou la fugă, într-o încercare nebunească de a termina cursa. Când s-a apropiat de ultima linie dreaptă, un bărbat îmbrăcat cu un tricou alb a trecut din tribune, printre agenții de pază și a fugit la Redmond ca să îl strângă în brațe. Era Jim Redmond, tatăl lui Derek.
Luptându-se să reziste, capul lui Derek se odihnea din când în când pe umărul tatălui său. Au rămas pe culoar până la sfârșit, în aplauzele mulțimii care se ridicase deja în picioare, plină de admirație, iar, unii dintre ei cu lacrimi în ochi.
Derek nu a plecat de acolo cu medalia de aur, dar a plecat cu o amintire incredibilă, a unui tată care a declarat:
”Împreună am început această carieră, cred că trebuie să o sfârșim împreună!”
Morala: Termină-ți cursa!
Ilustratii pentru predica 