You are currently browsing the monthly archive for martie 2010.


   La început, eschimoșul ia un cuțit foarte bine ascuțit și îl încinge în sânge, după care îl lasă să înghețe. Adaugă apoi strat după strat, sânge până când lama cuțitului este complet acoperită cu sângele înghețat.

   Apoi, vânătorul fixează cuțitul în pământ cu lama în sus. Lupul depistează foarte ușor mirosul de sânge datorită mirosului său foarte fin. Odată descoperit cuțitul, acesta începe să lingă sângele de pe lamă. Linge din ce în ce mai repede. Curând, ajunge la lama cuțitului dar nu se oprește deoarece gustul îi place. Dorința sa pentru sânge devine tot mai de nestăpânit. Noaptea arctică și friguroasă îl face să nu simtă că lama i-a brăzdat limba și sângele pe care îl linge acum cu atâta poftă este de fapt sângele său. Apetitul carnivor continuă până când cade mort în zăpadă!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.

Reclame

   Un om a găsit o dată un cocon de fluture regal și l-a luat acasă ca să vadă cum iese fluturele din el. Într-o zi a apărut un mic orificiu. Omul s-a așezat alături ca să observe mai bine. A stat așa ore în șir privind la fluturele ce se zbătea să iasă prin acea mică gaură. Apoi, la un moment dat, parcă s-a oprit. Omului i s-a părut că fluturele a ajuns cât de departe putuse, dar că se înțepenise din pricina îngustimii găurii.

   Din bunătate, omul a decis să ajute micuța creatură. A luat o foarfecă și a crestat coconul, astfel încât fluturule să poată ieși. Curând acest lucru s-a întâmplat, dar avea un trup foarte gros și aripi mici, foarte slabe. Omul a continuat să privească fluturele așteptându-i să-i crească aripi care să poată susține corpul și apoi să zboare.

   Dar aceasta nu s-a întâmplat. De fapt, acel mic fluture și-a petrecut tot restul vieții târându-se de colo colo cu un trup imens în comparație cu aripile sale mici. N-a putut să zboare niciodată.

   Omul, în bunătatea sa, dar și în graba sa nu a înțeles că restricția impusă de orificiu și de cocon îl sileau pe fluture să se lupte și astfel să pompeze fluidul din corp spre aripi făcându-le să crească. Aceasta este modalitatea creată de Dumnezeu pentru dezvoltarea normală a fluturelui și pentru ca el să poată zbura liber.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Mexicanul care tocmai terminase de încărcat camioneta sa era fericit. Grămada de fier vechi ce-i umplea până la refuz camioneta, însemna mâncare pentru copiii săi și bani în buzunar, odată vândută  la reciclare în Mexico City.

   Ajuns pe autostradă, din pricina mișcării, dintr-un vechi aparat de radiografiere dentară au căzut niște bile. Aceste micuțe bile radioactive au început să se plimbe de colo colo prin camionetă, unele dintre ele căzând și pe stradă.

   După ce deșeurile metalice au fost predate și transformate în pesos, bărbatul s-a grabit să se întoarcă în satul său. Bilele însă se mai rostogoleau prin camionetă. Fără mare efort și fără a le lua multă vreme copiii le-au găsit. Erau strălucitoare, valoroase, iar jocul cu bilele a devenit imediat foarte popular în sat. Bilele au ajuns imediat foarte prețuite de copiii din zonă.

   Nu după multă vreme, tot mai multă lume din sat a început să prezinte simptome similare: iritații de piele, oboseală, pierderea părului, vomă. După mai multe luni de zile un număr mare de oameni din sat au murit. Adevărul a ajuns să fie descoperit: zeci de oameni sufereau din pricina expunerii la radiații puternice.

   Frumoasele biluțe păstrate, comercializate, prețuite s-au dovedit a fi pe cât de încântătoare, pe atât de periculoase.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   În timp ce aștepta anunțarea avionului cu care urma să zboare, o doamnă stătea și citea ziarul. Mai devreme își cumpărase un pachet de biscuiți de la snack barul aeroportului, ca să-l mănânce după ce se va urca în avion. Cu colțul ochiului a văzut că bărbatul ce stătea alături mânca și el un biscuite. S-a uitat în jos și a văzut că pachetul ei de biscuiți era deschis, iar bărbatul acesta mânca liniștit din el.

   Nu-i venea să creadă că omul era așa de tupeist încât să-i mănânce biscuiții. Ca să nu-i piardă pe toți, s-a aplecat  și și-a luat și ea unul. Spre surprinderea ei, bărbatul a continuat să mănânce biscuiți. Devenind tot mai iritată, femeia a luat toți biscuiții rămași, în afară de unul, înfulecându-i întro clipită.

   În acel moment, bărbatul a luat ultimul biscuite, dar înainte să îl mănânce l-a rupt în jumătate, o parte punând-o înapoi în pachet pentru femeie. Acest gest a făcut-o de-a dreptul furioasă. A apucat pachetul deja gol și l-a pus în poșetă.

   Spre surprinderea ei a remarcat că în poșetă își avea pachetul de biscuiți intact.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Se povestește despre un soldat care se reîntorcea acasă din războiul din Vietnam, că și-a sunat părinții din San Francisco.

   – Mamă, tată, sunt în drum spre casă, dar vreau să vă cer un favor. Am un prieten cu mine și aș vrea să îl aduc la noi acasă.

   – Sigur, au răspuns ei. Ne-ar plăcea să îl întâlnim.

   – Dar trebuie să vă mai spun ceva, a continuat el. A fost rănit foarte rău în luptă. A călcat pe o mină și și-a pierdut un braț și un picior. Nu are unde să meargă și aș vrea să vină să locuiască la noi.

   – Ne pare rau să auzim asta, fiule. Poate ar fi mai bine să îl ajutăm să își găsească un loc unde să stea, au răspuns schimbători părinții.

   – Nu, eu aș vrea să stea împreună cu noi.

   – Fiule, a spus tatăl, nu știi ce ne ceri. Cineva cu un asemenea handicap ar fi o povară imensă pentru noi. Ne avem și noi viețile noastre de trăit și nu putem lăsa așa ceva să intervină. Cred că ar trebui să vii acasă și să uiți de acest tip. Își va găsi el un rost în viață și singur.

   În acel moment, fiul a pus receptorul în furcă. Părinții lui nu au mai auzit nimic de la el. După câteva zile, însă, au primit un telefon de la poliția din San Francisco. Fiul lor era mort. Se aruncase de pe o clădire.

   Loviți de durere, au plecat repede la San Francisco șu au fost conduși la morga orașului pentru identificarea cadavrului. Era fiul lor, dar mare le-a fost uimirea când au descoperit ceva ce nu știuseră: tânărul avea doar o mână și un picior.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   O ecranizare după o povestire a lui Alfred Hitchcock prezintă: o tânără femeie, foarte frumoasă, avea de ispășit o pedeapsă de închisoare pe viață. Foarte indignată de propria situație, ea se hotărâse că mai degrabă va muri decât să trăiască încă un an în închisoare.

   De-a lungul anilor, s-a împrietenit cu unul din îngrijitorii închisorii. Slujba acestuia, printe altele, era de a-i îngropa pe prizonierii care mureau, în cimitirul din afara închisorii. Când un prizioner murea, îl punea într-un sicriu, după care mergea în biroul său pentru a completa certificatul de deces. În final, se reîntorcea, bătea în cuie capacul sicriului și îl punea pe un cărucior ca să îl îngroape în cimitir.

   Cunoscând această rutină, femeia a pus la cale un plan de evadare și l-a povestit și îngrijitorului. Data următoare când clopotul bătea, femeia urma să plece din celulă și să se furișeze în camera întunecată unde erau păstrate sicriele. Apoi intra în sicriul celui mort în timp ce îngrijitorul întocmea actele. Când acesta urma să se întoarcă avea să prindă în cuie capacul și să scoată sicriul din închisoare. Femeia știa că va avea destul oxigen ca să respire până când îngrijitorul se va întoarce ca să o scoată din sicriul îngropat și astfel să o elibereze.

   La început îngrijitorul a fost puțin reticient la această idee, dar din moment ce deveniseră buni prieteni de-a lungul anilor, nu a putut-o refuza.

   Tânăra femeie a așteptat câteva săptămâni până a murit cineva. Pe când dormea în celula ei, a auzit clopotul. S-a trezit, a deschis celula și a luat-o încet spre camera întunecată. Aproape că fusese prinsă de două ori. Inima îi bătea puternic. Tăcută, în întuneric, a găsit sicriul ce conținea trupul celui mort. S-a strecurat cu atenție în sicriu și a tras capacul peste ea, așteptând ca îngrijitorul să vină să îl ia.

   Curând s-au auzit pași pe coridor, iar apoi ciocane care băteau cuiele. Cu toate că nu se simțea în largul ei alături de un om mort, știa că fiecare cui bătut o apropia mai mult de clipa eliberării. Sicriul a fost ridicat pe cărucior și dus afară în cimitir. A simțit apoi cum este coborât în pământ. N-a scos nici un sunet în momentul în care sicriul a lovit pământul. Apoi a auzit pământul care cădea peste sicriu. Știa că era numai o chestiune de timp până când urma să fie liberă, în sfârșit.

   După câteva minute de liniște albsolută, a început să râdă. Era liberă! Liberă!

  Curioasă însă, s-a decis să aprindă un chibrit ca să descopere identitatea celui mort de lângă ea. Spre marea ei surprindere, a realizat că cel de alături era chiar îngrijitorul.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un om pe nume Jack, se plimba pe marginea unei stânci abrupte. La un moment dat, s-a apropiat prea tare și a căzut. În cădere a apucat o ramură, care l-a oprit temporar. A privit în jos și, spre groaza lui, a văzut prăpastia larg deschisă sub el, adâncă de câteva sute de metri. Știa că nu se putea ține la nesfârșit de creangă și nici nu putea să se cațere înapoi.

   Așa că Jack a început să strige după ajutor, sperând că cineva va trece pe acolo, îl va auzi și va arunca o frânghie care să-l ridice.

   – Ajutor! Ajutor! Este cineva acolo sus? Ajutor!

   A strigat ore în șir, dar nu l-a auzit nimeni. Era gata să renunțe când a auzit o voce:

   – Jack! Jack! Mă auzi?

   – Da, da! Te aud. Sunt aici jos!

   – Te văd, Jack. Ești bine?

   – Da, dar… cine ești și unde?

   – Eu sunt Domnul, Jack. Și sunt peste tot.

   – Domnul? Adică Dumnezeu?

   – Da, corect!

   – Doamne, te rog ajută-mă. Promit că dacă mă scoți de aici nu voi mai păcătui. Voi fi un om bun. Te voi sluji tot restul vieții mele.

   – Ușurel cu promisiunile Jack. Mai întâi hai să rezolvăm situația asta. Acum, uite ce trebuie să faci. Ascultă-Mă cu atenție.

   – Fac orice, Doamne, doar spune-mi ce să fac.

   – Bun. Dă drumul la creangă.

   – Ceeeeee?

   – Am spus, dă drumul la creangă. Ai încredere în Mine. Lasă creaga!

   După o lungă tăcere, Jack a început din nou să strige:

   – Ajutoooor! Ajutoooor! Nu este nimeni altcineva acolo sus?

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Filosoful Soren Kierkegaard a povestit odată despre un circ ce a fost cuprins de foc. Flăcările de la circ s-au răspândit spre terenurile din jur, care au început să ardă din ce în ce mai tare, îndreptându-se spre satul din apropiere.

   Șeful circului, convins că satul va fi ars, iar oamenii omorâți dacă nu vor fi anunțați a făcut un apel către cineva care ar putea merge în sat să anunțe locuitorii. Clovnul complet costumat a sărit pe bicicletă și a luat-o în goană, pe deal în jos, înspre sat.

   – Fugiți și scăpați! Vine foc iar satul va arde! striga el pe străzile satului. Satul va arde! Fugiți!

   Sătenii curioși au ieșit din casele lor și din magazine și s-au adunat pe marginea drumului. Au strigat apoi la clovn râzând și aplaudând spectacolul.  Cu cât clovnul striga mai desperat, cu atât mai mult aclamau sătenii.

   Satul a ars iar pierderea de vieți a fost mare deoarece nimeni nu a luat în serios ce spunea clovnul. În definitiv era doar un clovn.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un borcan cu ”analize¹” stătea pe biroul eminentului profesor Sir William Osler de la Universitatea Oxford. În fața lui era o sală plină cu studenți la medicină ce ascultau prelegerea sa cu privire la importanța observării detaliilor. Pentru a sublinia acest lucru, el a spus:

   – Acest recipient conține o probă de ”analize”. Este, adesea, posibil să determini boala de care suferă pacientul prin intermediul gustului.

   Și-a înmuiat un deget în lichid și l-a introdus în gură. Apoi a continuat să vorbească:

   – Acum voi trimite borcanul pe la fiecare. Vă rog pe fiecare să faceți exact ce am făcut eu. Poate putem învăța ceva despre importanța acestei metode de învățare.

   Borcanul și-a croit drum din rând în rând, fiecare student introducându-și degetul în urină și gustând cu curaj conținutul. Dr Osler a luat înapoi borcanul și s-a uitat în ochii studenților săi. Apoi le-a spus:

   – Domnilor, acum veți înțelege ce am vrut să spun despre importanța detaliilor. Dacă ați fost atenți, ați fi văzut că mi-am introdus degetul arătător în ”analiză”, dar în gură l-am băgat pe cel mijlociu.

               .                                                                                                                                                                                                                      Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.

¹urină


   Într-o zi, o găină și un porc mergeau de-a lungul unei străzi. Au văzut niște copii săraci care păreau de parcă n-ar mai fi mâncat de zile întregi. Mișcată de compasiune, găina a spus porcului:

   – Am o idee! Hai să oferim acestor copii un mic dejun copios: șuncă și ouă!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Într-o zi, o găină a găsit un ou. L-a luat și l-a clocit până când a ieșit din el un pui. Puiul era deosebit de ceilalți deoarece oul găsit era al unui vultur, abandonat din cine știe ce motiv. Astfel, un vultul a intrat într-o familie de găini.

   Dintre păsări, vulturii sunt cele mai impresionante, scrutând orizontul la înălțimi amețitoare, cu grație și ușurință, în timp ce găinile nici măcar nu știu să zboare.

   Cum era de așteptat, micul vultur, crescut între găini a ajuns să creadă și el că este găină. Umbla de colo colo, mânca gunoaie și scotea sunete asemănătoare cu ale găinilor.

   Într-o zi, s-a uitat în sus și a văzut un vultur ce zbura maiestuos în văzduh. Când și-a întrebat familia cum se numea acea pasăre, ei i-au răspuns:

   – Este un vultur. Dar tu nu vei putea fi niciodată asemenea lui. Tu ești doar o găină.

   Și cu asta s-au întors la ciugulitul prin gunoaie.

   Vulturul și-a petrecut întreaga viață privind spre cer la alți vulturi, tânjind să fie asemenea lor, și să fie împreună cu ei printre nori. Dar niciodată n-a încercat să-și ridice aripile și să încerce să zboare. Vulturul a murit convins că este doar o simplă găină.

 Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un prieten de-al meu stătea, într-o zi, în sufragerie, când pisica sa a intrat ducând în gură un ”cadou” – un animal mort. Uitântu-se mai atent, a rămas șocat realizând că, de fapt, animalul mort era un iepuraș ce aparținea fetiței ce locuia alături. Numele ei era Bonny. Prietenul meu s-a simțit groaznic, crezând că pisica lui omorâse iepurașul.

   Iute la minte, prietenul meu a făcut pe loc un plan. A luat iepurele din gura pisicii. Era groaznic de murdar, așa că l-a pus în chiuvetă și l-a spălat cu șampon cât a putut de bine. Apoi  a luat uscătorul de păr și l-a uscat până când a arătat perfect. În final, a luat iepurașul mort și s-a strecurat în curtea vecinilor unde a pus iepurașul la loc în cușca lui. La aranjat puțin ca să pară cât mai natural.

   În dimineața următoare, prietenul meu s-a uitat pe fereastră și a remarcat o mulțime de oameni adunați în jurul cuștii iepurelui. Toată lumea părea să vorbească aprins. Prietenul meu s-a hotărât să meargă și el să vadă ”despre ce era vorba”. Când a ajuns acolo, mama lui Bonny i-a spus:

   – N-o să crezi ce s-a întâmplat! Este o minune! Iepurașul lui Bonny a murit de câteva zile și tocmai acolo îl îngropasem…”

   Morala: Nu încerca să acoperi o greșeală cu o minciună.


   Un negru, soț și tată a unui copil, în fiecare zi mergea la lac și pecuia nu mai mult de 3 pești, după care plecă liniștit acasă.

   Cineva remarcă acest obicei și mod de viață, la care, îl întrebă pe pescarul nostru:

   – De ce pescuiești 3 pești și nu 6?

   – Pentru că unul este pentru soția mea, unul pentru copilul meu și unul pentru mine, răspunse negru. De ce? întrebă el.

   – Păi 3 îi duci la familie, iar ceilalți 3 îi vinzi. Iar cu banii strânși, încet încet, îți poți lua o barcă, spuse convins observatorul.

   – Bun! Și, ce fac după aceea? întrebă nelămurit negrul.

   – Păi după ce îți iei o barcă vei putea prinde cu năvodul și vei câștiga și mai mulți bani, iar apoi, încet încet, deschizi o fabrică de conserve de pește unde alții vor lucra pentru tine, iar tu vei putea sta doar la pescuit, liniștit.

   Parcă nepăsător de această provocare îi răspunse celui care-l provocase destul:

   – Dar ce crezi, tu, că fac acum?


   Un băiețel a petrecut multe ore construind în cele mai mici detalii o mică barcă, machetă a unei corăbii. Apoi a luat-o și a mers la râul din apropiere ca să o pună pe apă. Imediat ce i-a dat drumul, aceasta a luat-o în josul apei foarte repede. Cu toate că a urmărit-o mult de-a lungul râului, n-a mai putut-o recupera. Vântul și curentul puternic au dus-o tot mai departe; neputând ține pasul, a pierdut-o. Trist, băiatul știa că va trebuie să lucreze din nou multă vreme să-și facă o altă barcă.

   Undeva în josul râului, un bărbat a găsit barca, a dus-o în oraș și a vândut-o unui magazin. Mai târziu, în aceeași zi, băiatul nostru a trecut prin oraș și a observat barca din vitrină. Intrând înăuntru, i-a spus vânzătorului că barca din vitrină îi aparținea. Știa toate amănuntele legate de ea, dar nu putea să demonstreze proprietarului magazinului că barca era a lui. Așa că, singura modalitate prin care o putea obține, era să o cumpere. Băiatul vroia barca înapoi atât de mult încât a făcut întocmai.

   Luându-și ”opera” din mâna vânzătorului, după ce a plătit-o, băiatul a spus:

   – Bărcuța mea, acum ești de două ori a mea. Eu te-am făcut și apoi te-am și cumpărat.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Colegul de lucru al lui Louis Pasteur în demonstrarea teoriei, pe atunci numită a germenilor, a fost Dr. Felix Ruh, un doctor evreu din Paris.

   Nepoata acestui doctor murise de difterie neagră, iar Dr. Ruh a jurat atunci, că va afla ce microb i-a ucis nepoata. De aceea s-a închis în laborator zile în șir. A pornit cu hotărâre să demonstreze, împreună cu Louis Pasteur, că teoria germenilor era mai mult decât o simplă teorie.

   Asociația medicilor nu a fost de acord cu Pasteur și a reușit să îl elimine. Dar, el n-a plecat departe de Paris. S-a refugiat în pădure și a deschis acolo un laborator în care și-a continuat  cercetarea interzisă.

   Douăzeci de cai frumoși au fost duși acolo, la laboratorul improvizat. Oameni de știință, doctori și asistente au venit să vadă experimentul. Ruh a deschis un recipient ermetic în care dezvoltase o cultură de difterie neagră, timp de luni de zile. Avea acolo germeni suficienți ca să omoare întreaga Franță. Apoi au mers la fiecare cal în parte și i-au injectat, prin limbă, nări și ochi acei germeni mortali. Toți caii, în afară de unul, au făcut febră mare și au murit. Majoritatea doctorilor și cercetătorilor au abandonat proiectul și nu au rămas să vadă ce se întâmplă cu calul rămas în viață.

   Timp de câteva zile calul a zăcut pe pământ, parcă refuzând să moară. Ruh, Pasteur și ceilalți rămași, dormeau pe paie în grajd, lăsând întotdeauna pe cineva de gardă care să îi trezească la orice scădere de temperatură, fie ea cât de mică.

   Într-o noapte, pe la ora 2, termometrul indica o scădere cu jumătate de grad a temperaturii calului. Cel ce supraveghea l-a trezit pe Dr. Ruh. Dimineață, temperatura scăzuse deja cu două grade. Seara acelei zile a consemnat dispariția completă a febrei, iar calul s-a putut ridica. A mâncat, iar apoi a băut apă.

   Atunci, Dr. Ruh a luat un baros și a lovit acel frumos cal în cap. Apoi, a scos sângele din animalul ce odată suferise de difterie neagră, dar supraviețuise. Au plecat cu toții în mare grabă spre spitalul minicipal din Paris, unde au intrat cu forța trecând de gărzi și de supraveghetori și au intrat în salonul izolat în care erau ținuți 300 de nou născuți bolnavi de difterie neagră. Acolo au inoculat fiecare copilaș cu sângele calului. Din cei trei sute de copii, doar trei nu au supraviețuit.

   Astfel, copiii au fost salvați prin sângele unui supraviețuitor.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Se spune că, în vechime, a existat un sat în care toți oamenii erau orbi.

   Într-o zi, umblând pe drum, șase oameni din acest sat au întâlnit un alt om care ”călărea” un elefant. Cei șase, care auziseră despre elefanți, dar nu fuseseră niciodată aproape de unul, au cerut călătorului permisiunea să atingă impresionantul animal. Își doreau să se întoarcă înapoi în satul lor și să le spună și celorlalți săteni cum arată un elefant.

   Călătorul a fost de acord. Și așa, i-a călăuzit pe fiecare din cei șase bărbați în părți diferite ale corpului elefantului. Toți cei șase orbi au atins și pipăit elefantul, până când au fost siguri că știu cum arată.

   Cu multă nerăbdare, s-au întors spre casă, pentru a-și povesti experiența avută. Toți sătenii s-au adunat în jurul lor ca să audă despre elefant.

   Primul care a pipăit animalul din lateral a spus:

   – Un elefant este asemenea unui zid mare și gros.

   – Nici vorbă, a spus al doilea, care simțise trompa elefantului. Mai degrabă este lung, rotund, moale.

   Cel de-al treilea, care simțise urechea a intrat și el în discuție:

   – Nu e deloc așa, a spus el. Este asemenea unei frunze gigantice, moale, care se mișcă atunci când o atingi.

   – Nu sunt de acord, a spus al patrulea, care atinsese coada. Vă spun eu, elefantul este asemenea unui șarpe gigantic.

   Cel de-al cincilea a strigat și el contrariat fiind de tot ce se spusese până atunci. El atinsese unul dintre picioarele elefantului și a concluzionat:

   – Elefantul este rotund, asemenea unui copac.

   Cel de-al șaselea, care fusese lăsat să călărească pe spatele elefantului a protestat și el:

   – Nici unul nu aveți dreptate. Nu sunteți în stare să descrieți un elefant! Este asemenea unui munte mișcător!

   Până în ziua de azi, acești oameni au continuat să se certe și astfel, nimeni din acel sat nu a reușit încă să afle cum arată în realitate un elefant.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Când eram în liceu, eram cam timid și n-am prea mers la întâlniri cu fete. Așa că prietenul meu, a venit la mine într-o zi, și mi-a spus:

   – Hei, ți-am aranjat o întâlnire fantastică cu o fată, sâmbătă seara. Totul e aranjat!

   – Cine este?, am întrebat eu.

   Era verișoara lui, Doris. Nu o întâlnisem niciodată – nu întâlnisem încă nici o fată pe nume Doris.

   – O, nu, am replicat eu, eu nu merg la întâlniri, așa pe nevăzute.

   – Hei omule, nu-ți fă griji în legătură cu asta, mi-a spus prietenul meu. Doris este o tipă superbă. Și crede-mă, arată trăznet. Dar, dacă nu mă crezi, îți voi spune cum să scapi de o astfel de întâlnire, dacă nu îți place. Uite cum fac eu când vreau să fac cunoștință cu vreo domnișoară: merg la ea să o iau și când deschide ușa, o verific. Dacă îmi place ce văd, atunci e perfect, mergem mai departe. Dar dacă e urâtă, mimez o criză de astm. Fac ceva de genul Aaahhhgggggg! Fata întreabă: ”Ce s-a întâmplat?”, iar eu îi răspund: ”Este astmul meu!” Și așa trebuie să contramandăm întâlnirea. Simplu.

   – Nu știu ce să zic… Bine. Pare destul de ușor. Am să merg, am răspuns eu.

   Așa că am mers să o iau pe Doris de acasă. Am sunat, ușa s-a deschis și Doris a apărut. M-am uitat la ea și, spre surprinderea mea, prietenul meu avusese dreptate. Era frumoasă! Am stat acolo fără să țtiu ce să fac sau să spun.

   Ea s-a uitat la mine și a făcut Aaahhhgggggg!

Ilustrașii fierbinși, Wayne Rice


   Un băiețel își petrecea duminica jucându-se în nisip. Avea o ladă mare de nisip în care își adusese cu el mașinuțele, camioanele, o găletuță și o lopățică de plastic roșie.

   În procesul de ”construire” al drumurilor și tunelurilor, el a descoperit o piatră mare chiar în mijlocul lăzii. Băiețelul a început să sape în jurul ei, până i-a dat de capăt. Cu mare greutate, a împins-o și a tras-o prin nisipul din cutie, folosindu-și picioarele și mâinile. Când a ajuns la marginea lăzii, a descoperit că nu o poate rostogoli peste margine.

   Hotărât, băiatul a încercat să o împingă, să o rostogolească, a încercat tot ce știa și putea; dar, de fiecare dată, pe când credea că a făcut progres, piatra se rostogolea din nou în cutie. Băiețelul s-a luptat cu piatra, dar singura sa recompensă era o piatră care se rostogolea înapoi, lovindu-i, de fiecare dată, degețelele. În final, a izbucnit în plâns.

   În tot acest timp, tatăl copilului privea, din cameră, la frământarea de afară. În momentul în care lacrimile au început să i se prelingă pe obraz, o umbră imensă l-a acoperit pe copil și lada de nisip. Era tatăl lui. Blând, dar hotărât, el a spus:

   – Fiule, de ce nu te-ai folosit de toată puterea pe care o aveai la îndemână?

   Învins, băiatul a șoptit:

   – Dar, am folosit-o, tati, am folosit-o! M-am folosit de toată puterea mea!

   – Nu fiule, l-a corectat tatăl cu blândețe. Nu te-ai folosit de toată puterea ce o aveai la îndemână, ci doar de cea pe care o aveai tu însuți. De ce nu m-ai chemat pe mine?

   – Și cu aceasta, tatăl s-a aplecat, a ridicat piatra și a scos-o din cutie.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Revista Outside prezintă adesea povestiri despre oamnei care și-au riscat viețile doar pentru a deveni faimoși.

   Larry Walters, de exemplu, a zburat într-un șezlong de plajă, suspendat fiind de 40 de baloane umplute cu heliu. Când a ajuns la înălțimea de 5000 de metri a început să tragă în baloane cu pușca cu alice pe care o avea cu el, coborând astfel înapoi pe pământ, unde a aterizat în siguranță.

   Francezul Jean Luc Antoni schiază pe pietre. În 1987 el a înregistrat recordul mondial la viteză, coborând pe o pârtie pietroasă din Franța, cu 97,6 km/h cu ajutorul unui monoshi. Deoarece frânarea este imposibilă, inventivul Antoni a ridicat un zid de carton la baza pârtiei și a intrat în acest zid ca să se poată opri. A supraviețuit.

   Reg Mellor, la vârsta de 72 de ani este încă campion mondial la ”nevăstuici la picior”. Acest concurs implică legarea pantalonilor concurentului la glezne, introducerea în pantaloni a două nevăstuici păroase, cu gheare ascuțite și cu dinți și mai ascuțiți, și cu un apetit carnivor extrem de mare. Apoi, cureaua concurentului este strânsă bine, după care ele stă în fața ”judecătorilor” cât poate de mult, în timp ce aceste animale încearcă să iasă afară.

   Reg Mellor deține recordul de 5 ore și 26 minute.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   E vacanță. O familie este într-o călătorie cu mașina. Este cald și toate geamurile mașinii sunt deschise, fiecare bucurându-se de răcoarea provocată de viteză. Dintr-o dată, o albină intră în mașină și începe să bâzâie primprejur, amenințător. Una din fetițele care stătea pe bancheta din spate, alergică la înțepătura de albină, începe să strige:

   – Tati! strigă ea îngrozită. O albină! O să mă înțepe!

   Tatăl trage mașina pe dreapta și se întoarce, încercând să prindă albina. Zburând înspre el, albina se lovește de parbriz și acesta o prinde în pumn. Ținând-o în pumnul închis, tatăl așteaptă inevitabila înțepătură.

   Albina își înfige acum în mâna tatălui și el, de durere, deschide pumnul, eliberând albina. Fetița strigă din nou îngrozită:

   – Tati, o să mă înțepe!

   Dar tatăl îi răspunde liniștit:

   – Nu, draga mea, fii liniștită. Nu te mai poate înțepa. Privește la mâna mea.

   Acul albinei era acolo, în mâna sa.

   1 Corintnei 15:54 ”Moartea a fost înghițită de biruință!”

   1 Corinteni 15:55 ”Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?”

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Doi adolescenți aventuroși, foarte buni prieteni, au plecat în expediție, explorând peșteri. Într-una dintrea acestea, au descoperit, destul de adânc, urme de urs. Au hotărât să meargă mai departe, cu curaj, încet și cu extremă precauție, cu ochii larg deschiși și cu urechile ciulite în cazul în care ar fi întâlnit cu adevărat ursul.

   Dintr-o dată, din întunericul peșterii a sărit în fața lor un urs imens, cel mai mare pe care îl văzuseră vreodată. Ridicat în două picioare în fața lor, ursul a scos un răcnet asemănător celui de leu, care a provocat un ecou asurzitor. Speriați de moarte, cei doi băieți au hotărât instantaneu că este cel mai indicat să o ia la fugă. S-au întors imediat și au rupt-o la fugă.

   Dar, în acel moment, unul dintre ei s-a trântit la pământ și a început să-și dezlege cu disperare șireturile bocancilor. S-a descălțat de ei și a încălțat repede perechea de teniși din rucsac începând repede să-și lege șireturile.

   Prietenul său exasperat s-a întors și a strigat la el:

   – Hai odată , omule! Să ieșim de aici! Ce te-a apucat să-ți schimbi chiar acum încălțămintele? Și așa nu prea avem mari șanse să scăpăm – nu putem fugi mai repede decât ursul!

   Stând în picioare deja și luând-o la fugă, cel dintâi i-a răspuns:

   – Nu trebuie să alerg mai repede decât ursul. Tot ce trebuie să fac este să alerg mai repede decât tine.

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice.


   Un grup de elevi de la un liceu din California au petrecut trei luni, pregătindu-se și planificând o excursie în Mexic pe perioada vacanței de Paști, ca sa-i ajute pe cei săraci. S-au rugat ca Dumnezeu să-i folosească într-un mod miraculos. Anticipând o săptămână pasionantă, au călătorit spre o biserică mică de lângă Mexicali.

   Când au ajuns în micul sătuc, duminica dimineață, tinerii au văzut că biserica la care urmau să meargă ei fusese arsă aproape în întregime. Tavanul căzuse, iar în picioare mai erau doar cei patru pereți laterali. Și-au croit drum, cu atenție, printe dărâmături, spre ceea ce mai rămăsese din clădire. Atunci au auzit un cântec în spaniolă răzbătând din interiorul bisericii. Au fost întâmpinați de chipul uimit și obosit al unui pastor mexican și al celor nouă credincioși ce participau în închinarea de dimineață. Se părea că biserica nu primise scrisoarea prin care grupul își făcea cunoscute intențiile de a-i vizita și de a-i sluji timp de o săptămână.

   Când cântecul s-a terminat, pastorul a întrerupt serviciul de închinare, s-a îndreptat spre grup spunând:

   – Que pasa? ceea ce grupul a interpretat ca fiind: ”Ce căutați voi copii albi, bogați, în biserica noastră?”

   După o lungă tăcere, unul dintre tineri a răspuns:

   – Suntem creștini și am venit aici ca să slujim.

   Auzind aceasta, ochii pastorului s-au umezit de lacrimi.

   – Câțiva oameni din sat au incendiat biserica, acum șase luni. De atunci ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutoare, dar am încetat să mai sperăm că vor veni vreodată. Slăvit să fie Dumnezeu!

   Cei treizeci și cinci de tineri liceeni au amuțit. Au auzit de multe ori ideea de a fi folosiți de Dumnezeu, dar acum era pentru prima dată când experimentau acest lucru. Uimit, unul dintre tineri s-a întors spre altul și i-a spus:

   – Nu-mi vine să cred, noi suntem răspunsul la rugăciunile lor!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice


   Alexandru cel Mare, unul dintre cel mai mari generali ai tuturor timpurilor a cucerit cu ajutorul vastei sale armate aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieșit să se plimbe printre corturile taberei sale.

   În timp ce se plimba, a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă – o greșeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greșeli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoală pe soldatul adormit și o aprindea.

   Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-și generalul, tânărului i s-a făcut frică.

   – Știi care este pedeapsa pentru adormitul în gardă?, l-a întrebat acesta pe soldat.

   – Da, domnule general, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă.

   – Soldat, care este numele tău?, a întrebat Alexandrul cel Mare.

   – Alexandru, domnule general.

   Alexandru cel Mare a repetat întrebarea:

   – Care este numele tău?

   – Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat soldatul.

   Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai ridicată:

   – Care este numele tău?

   Și din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu și mai multă frică:

   – Numele meu este Alexandru, domnule general.

   Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi și i-a spus:

   – Soldat, schimbă-ți numele, iar dacă nu, schimbă-ți comportamentul!

Ilustrații fierbinți, Wayne Rice

Statistica

  • 82.492 vizionari

Calendar

martie 2010
L M M J V S D
    apr. »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Puteti primi fiecare postare noua de pe acest blog prin email. Daca doriti, va rog sa va scrieti adresa de email mai jos, dupa care, da-ti click pe Activeaza!

Alătură-te altor 28 de urmăritori

Reclame